Actualitate

Lucica Popa: „Pe copil trebuie să-l consideri un prieten”

Lucica Popa s-a născut la Târgu Mureş, în urmă cu 53 de ani. S-a stabilit în Câmpina cu părinţii, de când avea 12 ani. După absolvirea Liceului de Arte din Ploieşti, devine institutor învăţământ primar, în urma frecventării Institutului Waldor, şi profesor de desen. Anul acesta va termina, la Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe şi Arte Plastice, secţia  Decorativă-Design şi Restaurare-Conservare. Lucica Popa se dăruieşte întru totul profesiei sale, trecând peste multe dintre necazurile cu care viaţa a pus-o la încercare, meritând să stea oricând în rândul dascălilor cu vocaţie.

Reporter: Cum v-a atras această latură artistică?

Lucica Popa: De copil, am iubit pictura, modelajul, poate chiar şi sculptura. Am avut nişte încercări timide, la o vârstă fragedă, la şase ani. Încercam să cioplesc cu nişte unelte rudimentare, să dau nişte forme. Eram preocupată tot timpul să construiesc în nisip. Jocul meu era în curte, în grămada cu nisip. Apoi, din diferite crenguţe reprezentam diverse forme, le vedeam, le vizualizam, dând o formă apropiată de ceva ce exista. Dacă, eventual, nu semănau, căutam să le aduc la o formă apropiată. M-am dus şi la un cerc de pictură, pe vremea aceea fiind la Casa Pionerilor, lucrând şi la şcoală în acelaşi timp. Eram un grup destul de puternic, vreo 20 de copii, implicaţi în astfel de activităţi, cu expoziţii. Cred că e ceva nativ, l-am moştenit pe tata. Când eram micuţă, tata mă ţinea pe genunchi şi-mi desena. Era minunat! Mă simţeam aşa de bine! Îi spuneam să-mi deseneze un pom, o cioară, o patinatoare. Tot ce-mi venea în minte! Tata, săracu’ era atât de bun, că nu-mi refuza nimic, niciodată. Desena frumos, pentru că îmi plăcea ceea ce făcea.

Reporter: Activaţi de foarte mult timp în învăţământ. Dincolo de programa şcolară impusă, ce mai încercaţi să le insuflaţi copiilor la clubul lor?

Lucica Popa: Ce vreau? Să se rupă de şcoală, de un model stereotip, care îi oboseşte, făcându-i pur şi simplu să nu-i mai intereseze. Vreau să le introduc ceva mai special, ceva ce le-ar capta atenţia, să li se pară frumos, interesant. Tocmai de aceea, trebuie să vi cu ceva nou, de fiecare dată. De obicei, am copii talentaţi printre cei care frecventează clubul. Cei care nu prea au talent se pare că se detaşează, se pierd. Nu au chemare şi renunţă. Nu e nicio supărare, îi înţeleg perfect. Fiecare are aptitudinile sale şi nu pot să-i forţez, nici măcar să le sugerezi. În schimb, sunt copii care au nişte aptitudini speciale, care simt şi văd ce e frumos, ce e în armonie, au simţ estetic. Ne înţelegem foarte bine, suntem ca o familie. Pe lângă programa pe care trebuie să o abordăm, pentru că nu avem încotro, în sensul că ne luăm temele plastice de la ei, totuşi, noi ne alegem subiectele împreună. De exemplu, eu pot să aleg ceva ce lor nu le place, nu le convine. Atunci stăm şi comunicăm şi ne înţelegem să facem ceva care îmi convine şi mie şi lor. Nu-i obosesc, nu vreau să le creez un stres, să creadă că ajung la ora de pictură şi se gândesc: „Aoleu, iar pictez acelaşi lucru sau tot grafică sau mozaic?” Nu pot, pentru că ei vor mereu altceva şi bineînţeles că-şi aduc şi aportul. Eu comunic cu ei şi-i întreb dacă au o idee mai bună, un proiect mai potrivit, o schiţă, mai bună. Chiar şi schiţele lor pot fi mai bune decât subiectul pe care îl propun eu. Şi-atunci, iau o schiţă de-a lor şi o pun în practică. Asta se întâmplă la club. La şcoală, nu-ţi poţi permite să faci asta.

Reporter: Programa şcolară vă îngrădeşte libertatea creativă?

Lucica Popa: Hai să spunem că un subiect ţi l-ai putea alege tu, deşi ţi se sugerează, de multe ori, dar nu ai libertatea de la club. E o diferenţă.

Reporter: Credeţi că profesorii care predau artă plastică ar trebui să-şi desfăşoare activitatea după propriile metode, ghidaţi de propriul har?

Lucica Popa: Ştiţi cum se întâmplă? În linii mari trebuie să urmezi o structură impusă, în sensul unor obiective-cadru. Dar, când e vorba să mergi pe bucăţele, e bine să-i dai libertate profesorului să decidă. De exemplu, asupra unor tehnici de lucru, să zicem că vrea pată plată. Poate nu neapărat să arate prin pictură, poate şi prin alte materiale să sugereze aceasta. Sau, la volume, sunt o grămadă de tehnici care pot fi introduse. Nu trebuie să ţi se impună să faci grafică sau pictură. Ai un cadru restrâns, nu ţi se dă voie să introduci foarte multe. Ţi se sugerează sau ţi se arată că „este posibil să foloseşti şi…”, dar nu-ţi spune „foloseşte şi”. Ţi se spune că se poate folosi tehnica cutare şi cutare. Dar nu se abordează în şcoală pentru că nu au cu ce, nu există timp. Sunt mai multe cauze. În 50 de minute, poate că nu e suficient timp să explici şi să aplici anumite tehnici. Cum să vă spun…, se merge pe ceva ce s-a făcut deja…, pe rutină…, de a nu ieşi dintr-un anumit tipar, de a nu schimba nişte lucruri şi sunt mai multe cauze pentru care nu se doreşte să se schimbe nişte lucruri.

Reporter: Să înţeleg că vă simţiţi mai liberă, mai puţin încorsetată la clubul copiilor?

Lucica Popa: Eu, da. Multă lume râvneşte un astfel de post şi nu neapărat în artă plastică. Ţi se oferă libertatea de a face tu, ca profesor, ceea ce vrei, oarecum. Eu am atelierul „Fanteziei” în cadrul căruia îmi pot permite să fac şi pictură de şevalet, decorativă, pictură pe sticlă, pe lemn, pe orice suport. Pot face şi frescă, tapiserie, orice când e vorba de artă decorativă. Eu iubesc foarte mult tapiseria. Nu prea sunt adepţi, dar e un lucru minunat, pentru cine o înţelege şi o iubeşte.

Reporter: Am înţeles că aţi participat cu copiii la diverse concursuri.

Lucica Popa: Într-adevăr, am participat la concursuri judeţene, naţionale. Ne-am prezentat de fiecare dată acolo unde s-a ivit vreo ocazie. Trei lucrări le-am dus la un concurs naţional, unde au locul I, toate. Asta înseamnă că lucrurile merg foarte bine, avem rezultate foarte bune. Totuşi, de multe ori nu trimit lucrări la concursuri naţionale sau internaţionale, din cauza unor taxe destul de consistente, la poştă. Eu nu sunt dispusă să le suport din venitul de profesor şi nici părinţilor nu le pot impune acest lucru. Sunt sume de 30-50 de lei, care, pentru mulţi dintre noi, contează.

Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult, legat de munca dumneavoastră?

Lucica Popa: Ce să-mi doresc…, am copii neaşteptat de buni. Toată lumea se vaită că sunt răi, obraznici, iar eu spun că am copii buni, ascultători, educaţi. Unii se vaită teribil că ar duce o luptă cu ei, iar eu spun că ai mei sunt tocmai invers, educaţi, liniştiţi, preocupaţi de ceea ce fac. Mi se spune că vin la mine pentru că le place. Vedeţi diferenţa?
Copilului nu trebuie să-i impui ceva. Când vrei să-i impui şi mai ales vrei să te impui e foarte rău. Pe copil trebuie să-l consideri un prieten. Aşa l-am tratat de fiecare dată, ca pe un egal al meu. Chiar dacă e de doi ani, de cinci sau de liceu. Nu m-am adresat pe tonul că tu să stai cuminte acolo şi să nu mişti. Nu! Când intru într-o grădiniţă, în majoritatea lor, îi văd extaziaţi de bucurie şi vin în jurul meu, grămadă. Îi iubesc teribil, pe toţi! Sunt ca nişte albine, pe mine! Sunt nemaipomeniţi! Îmi place ce fac, îi respect pe copii şi probabil că ei simt asta. Revenind la întrebare…, mi-aş dori să avem o bază materială grozavă. Deja se înfiripă ceva în acest sens şi mă bucur, ca să avem cu ce lucra. E important.
Aş vrea să nu mai avem atâtea canoane, atâtea reguli de constrângere, să nu ni se mai spună că trebuie să lucrăm cu un anumit număr de copii o activitate, să putem fi relaxaţi ca profesori, ca să ne facem treaba la care ne-am angrenat. Aş mai vrea ca să nu se mai aştepte totul, doar de la şcoală, de la profesor.
Trebuie văzută şi cealaltă latură, ce se întâmplă în familie cu copilul.
Nu-i poţi da vânt copilului pe poarta şcolii şi să aştepţi să facă ceva doar învăţătorul şi profesorul. Educaţia se primeşte şi de la părinţi. Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co