Lucian Băleanu s-a născut la Câmpina, în 1941. A urmat cursurile Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii Bucureşti. A fost profesor suplinitor de fizică, în perioada 1966-1968 la  şcoala din Plaiul Câmpinei, apoi laborant în cadrul Grupului Şcolar de Petrol Câmpina, în cadrul căruia a înfiinţat un Radioclub pentru elevii acestuia, cu indicativul YO9KPE. În 1970 s-a transferat la fosta Casă a Pionierilor din Câmpina (Clubul Copiilor Câmpina), unde şi-a desfăşurat activitatea timp de 33 de ani ca maistru instructor de radiocomunicaţii, continuând activitatea radioclubului înfiinţat încă din 1962, cu indicativul YO9KPD. Pasiunea pentru radiocomunicaţii l-a urmărit de-a lungul vieţii, fiind angrenat în această activitate şi de alţi iubitori ai radiocomunicaţiilor la distanţă şi activând în acest domeniu, în continuare, la Radioclubul Municipal Câmpina.

Reporter: Cum v-a venit ideea de a înfiinţa un club de radioamatori?
Lucian Băleanu: Încă din copilărie am avut o legătură cu radioamatorismul. Eram elev. Se înfiinţase Casa Pionerilor în 1954, unde funcţiona un cerc de fizică aplicată, condus de către profesorul Nicolae Georgescu, unul dintre primii radioamatori din România. Cu dânsul am realizat aparatul de radio cu galenă şi am învăţat alfabetul Morse, cu un claxon de maşină. În continuare am luat legatura cu Asociaţia Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei (AVSAP), similară cu asociaţia sovietică DOSAAF. În această asociaţie erau mai multe cercuri cu profil tehnic, printre care şi radioamatorism. Odată cu înfiinţarea AVSAP, profesorul Georgescu ne-a dus pe cei mici la sediul acesteia, unde am devenit elevii inginerului Ion Răduţă, primul radioamator câmpinean autorizat în acea perioadă.

Reporter: În anii ’60, cum percepeau autorităţile statului această activitate?
Lucian Băleanu: Cei care doreau să devină radioamatori, bineînţeles că trebuiau să îndeplinească nişte formalităţi destul de complicate. Examenul consta în noţiuni de radiotehnică, radiotelegrafie, cunoştinţe de trafic radio. În afară de examenul susţinut, pentru a obţine autorizaţie de emisie-recepţie, trebuia şi avizul Securităţii Statului, care se acorda destul de greu. Criteriile impuse erau clare. În primul rând, orice radioamator era un potenţial spion, astfel că nu trebuia să aibă rude în străinătate şi nici corespondenţă cu străinătatea, să fie cu „origine sănătoasă”. Erau destui pasionaţi de această activitate. La AVSAP, unii cursanţi erau de seama mea, dar şi persoane mai în vârstă. Nu toţi au reuşit să obţină autorizaţie. Dintre primii autorizaţi în 1959, care mai sunt în viaţă au rămas Vasile Pestriţu, eu şi Constantin Sterie. Acesta din urmă, împreună cu inginerul Răduţă şi Victor Stoica, a abordat şi radiocomanda.

Reporter: De fapt, în ce constă activitatea unui radioamator?
Lucian Băleanu: Constă în realizarea de legături radio cu toţi radioamatorii de pe glob, indiferent de regimul politic al ţării respective. Teoretic, radioamatorii pot lua legătura între ei chiar dacă ţările lor nu sunt în bune relaţii. Însă, discuţiile purtate se rezumau pe atunci, la câteva subiecte foarte stricte: numai prenumele, localitatea, starea vremii, amănunte despre aparatura care, atunci era auto-construită. Mai târziu a început să se producă aparatură la scară industrială. Radioamatorul trebuia sa fie un bun constructor pentru a-şi realiza aparatura proprie, cu posibilităţi destul de reduse în acea vreme. Nu era simplu deloc. Vreau să subliniez că primele legături în unde scurte au fost realizate de către radioamatori, spectrul  undelor scurte fiind considerat ca nepropice pentru propagare la distanţe mari. Dar, radioamatorii, făcând experimente, au putut demonstra că se poate. Bineînţeles că, automat, toate serviciile comerciale şi militare au atacat aceste frecvenţe şi până la urmă le-au lăsat radioamatorilor intervale foarte bine delimitate şi înguste, unde fac emisie.

Reporter: Să înţeleg că, vorbind la modul general, autorităţile statelor au preluat de la radioamatori acest sistem de comunicare?
Lucian Băleanu: În prima fază s-a considerat că nu se pot realiza comunicaţii decât pe unde lungi şi medii, undele scurte nefiind propice propagării la distanţă. Pe parcurs, s-a constatat că aceste unde se reflectă de straturile ionizate din atmosferă şi pot ajunge şi la distanţe foarte mari, fiind condiţionate de mai mulţi factori. Nu atât de condiţiile meteo, cât de activitatea solară, de zi sau noapte, de vară sau iarnă. Acestea sunt lucruri pe care le-au studiat cu de-amănuntul radioamatorii.

Reporter: Anul acesta, radioamatorii câmpineni au sărbătorit un eveniment deosebit. Despre ce este vorba?
Lucian Băleanu: Da, anul acesta pe 25 martie, s-au împlinit 50 de ani de la prima autorizare a Radioclubului Municipal Câmpina. Acest radioclub orăşenesc a fost înfiinţat de către Ion Răduţă în 1961, având indicativul YO9KPB. Indicativul unei staţii de emisie în România este format din prefixul YO, o cifră care reprezintă zona (Prahova este cu 9) şi sufixul din două sau trei litere, care desemnează persoana sau clubul. Chiar dacă tehnologia modernă a pus la dispoziţie internetul, să ştiţi că radioamatorismul continuă să existe în paralel cu acesta. În ultima perioadă s-au realizat comunicaţii digitale folosind staţia de emisie-recepţie, cuplată cu calculatorul. Este chiar la modă! Sunt atraşi şi cei care sunt sceptici în privinţa radiocomunicaţiilor clasice.

Reporter: Vorbiţi-ne despre competiţiile la care participă radioamatorii şi în ce constau probele.
Lucian Băleanu: Avem mai multe ramuri de activitate. Una dintre ele presupune activitatea în unde scurte şi ultrascurte. Mai este activitatea de depistare a emiţătoarelor ascunse care se numeşte radiogoniometrie sau „vânătoarea de vulpi” şi radiotelegrafia sală. La radiogoniometrie avem şi un maestru internaţional al sportului, Ion Drăcea. Există multe concursuri anuale interne şi internaţionale care se desfăşoară conform calendarelor competiţionale anuale. La cele interne, acestea constau în realizarea de cât mai multe legături cu cât mai multe judeţe, într-un interval de timp dat, iar la cele internaţionale, stabilirea de legături cu cât mai multe staţii din toată lumea, dar pe o perioada de timp mai mare: 24 sau 48 de ore. Radioclubul nostru a organizat, începând cu anul 2003, concursul jubiliar „Câmpina 500” , care apoi s-a transformat în concursul naţional „Cupa Municipiului Câmpina”, ajuns la ediţia a şaptea. Concursul are loc anual, în ianuarie, în jurul datei atestării documentare a localităţii noastre. Tot anual se desfăşoară şi concursul naţional „Memorial YO9WL – Ion Răduţă” în februarie, data fiind legată de ziua de naştere a părintelui radioamatorismului câmpinean. Dintre competiţiile la care au participat recent, anul acesta, tinerii noştri au fost: Cupa „Telecomunicaţiilor”, clubul obţinând locul I, la Cupa „Elevului” s-a luat medalia de argint de către Marius Ivan, la Cupa „Transmisionistului” s-a luat locul II de către Aurel Motoroiu şi, exemplele ar putea continua.

Reporter: Care ar fi avantajele sau dezavantajele radioamatorismului, faţă de tehnologia modernă?
Lucian Băleanu: Mă voi referi numai la avantaje. Ne poate ajuta foarte mult în situaţii de urgenţă: calamităţi naturale, dezastre sau război. Pot exista situaţii când comunicaţiile clasice sunt nule. Telefonia mobilă poate pica în orice moment, din cauza numărului mare de accesări. Mai există situaţia în care cade reţeaua electrică. Se pot ivi dificultăţi şi la telefonia fixă, prin ruperea cablurilor. Cu o staţie de emisie de radioamator, alimentată independent de la un acumulator de maşină, se poate face emisie din mobil. Radioamatorii folosesc şi staţii portabile de mici dimensiuni cu consum redus. Acestea pot accesa releele de pe munte, pe canalele de unde ultrascurte, ce pot acoperi teritorii mari din ţară. În cadrul radioclubului nostru este activă şi Reţeaua de Radiourgenţă, coordonată de Valentin Gheorghiu. Oricând putem fi de folos! Carmen NEGREU