La plimbare prin oraş: HANURILE DIN SINAIA
Spre sfârşitul sec. XIX, nu doar cărăuşii, negustorii şi haiducii străbăteau Valea Prahovei spre ţinuturile Braşovului ci şi mulţi boieri cu familiile lor, aşa cum ne descrie Nestor Urechia în a sa carte ”Drumul Braşovului”: ”pe vremea verei, alte chervane transportau la băile din Transilvania: Elo-patak, Zaizon, Tuşnad, Borsek, o mare mulţime de orăşeni, cari mergeau acolo împreună cu întreaga lor casă, spre a-şi restabili sănătatea, sau mai bine să petreacă.” Mulţi dintre aceşti călători, înnoptau şi la dus şi la întors, în chiliile Mănăstirii Sinaia, unde erau găzduiţi şi ospătaţi. În special vara, Mănăstirea ajunge în scurt timp să fie solicitată peste măsură, iar activitatea monahală să fie stânjenită. Iată de ce, pentru ajutorul călătorilor, prin 1790, Mănăstirea îşi propune să facă două hanuri, unul din jos şi altul din sus de ea.
Hanul din jos, ţinut în arenda de Ianculescu se numea HANUL LUI IANCU şi se afla pe Valea Iancului (care şi-a luat numele de la acest han), peste drum de actualul hotel Păltiniş, pe locul fostei clădiri a Băncii Albina. Hanul a durat până în 1870 când nu-şi mai avea rostul iar hangiul cu familia lui s-au muta pe malul Cumpătului unde aveau casa şi terenuri cu fâneaţa.
HANUL DE LA SETU este tot un han mănăstiresc înfiinţat prin 1800 la ieşirea din urcuşul de la Orăţii, în actuala zonă Izvorul Rece, cam pe locul staţiei electrice. În anul 1820 hanul e dat în arenda lui Gheorghe Seranga şi după plecare lui intra în administrarea Eforiei. În 1875 este preluat de Nica Nistorescu, apicultor iscusit şi renumit crescător de animale. De aici îşi lua toamna prinţul Dimitrie Ghica, putinica cu miere, putinele cu lapte acru şi burdufii de brânză, tocmite încă de cu vara şi plătite cu bani buni. Hanul arde în 1911 şi nu se va mai reface.
Prin 1835, Gheorghe Seranga, speriat de stricăciunile pe care le făceau trupele care deseori treceau pe Valea Prahovei, părăseşte Hanul de la Setu şi ridica HANUL DE LA CUMPĂTU, sau de la Gura Pădurei, cum i se spunea pe atunci (dar şi azi) locului. Acesta era hanul călugăresc de din sus de Mănăstire, situat în locul unde pârâul Tufa se varsă în Prahova (cam pe locul Cantonului CFR de pe Cumpătu, aproape de izvorul ”şipoţel”). Hanul a durat până în 1845 când a fost luat de apele Prahovei şi ale Tufei după o furtună cu ploi mari. Seranga cu familia lui s-au suit pe malul Cumpătului unde şi-au făcut casa.
Situat pe locul actualului teren de fotbal, se ridică prin 1840, HANUL LUI CIUCU din Zăvoi care mai târziu (prin 1900) este închiriat unuia Drăgănescu care îi schimbă firma după numele soţiei: La Lenuţa din Zăvoi. Hanul mergea bine, cărăuşi erau destui şi rămăsese singurul loc unde se mai făcea hora şi unde se adunau tinerii de prin satele vecine, fetele de serviciu de la vilele boierilor şi soldaţii de la Vânători de Munte, liberi şi ei duminica după-amiaza. Sub acest nume a existat până în timpul celui de-al doilea Război Mondial, acesta fiind ultimul han care a rezistat în Sinaia şi pe Valea Superioara a Prahovei.
Hanul de la Gura Pădurii a fost luat de ape şi mai apoi, pe acolo a trecut calea ferată. Hanul de la Setu a ars şi acolo, a apărut mai târziu complexul Izvorul Rece. Pe locul Hanului lui Iancu se construieşte azi un hotel nou iar pe locul Hanului lui Ciucu se joacă fotbal. Toate aceste hanuri au marcat începutul turismului într-o localitate obscură, care avea să devină mai târziu Sinaia, o staţiune turistică de interes internaţional. Păcat că le-am uitat! arh. Nicolae Dan MANEA
