Imobiliare Valea Prahovei
Turism

Înainte să se aştearnă tăcerea… CASE CARE PLÂNG

casa-in-paraginaCasele sunt ca oamenii: mai scunde sau mai înalte, suple sau grase, cochete sau neîngrijite, mai retrase sau agresive, îmbrăcate decent sau dezmăţate, vesele sau triste. Tot ca şi oamenii, casele se nasc, trăiesc şi apoi mor, rămânând doar ca imagini demodate în vechi ilustrate, precum strămoşii noştri din albumul de familie. Au propria lor memorie, sunt cei mai discreţi martori şi dacă dorim şi ştim să le ascultăm, ne povestesc propriile amintiri.
Oamenii necăjiţi, ca şi casele care plâng, există printre noi, copleşiţi de griji şi de nepăsarea celor din jur. Cu acoperişuri într-o rână, cu jgheaburi ciuruite de rugină, cu balcoane de lemn putrezite, cu tencuiala scorojită gata să cadă şi cu ferestrele sparte bălăbănindu-se în vânt, casele care plâng ne privesc cu îngăduinţă, aşteptându-şi cu demnitate inevitabilul ”viitor”: moartea. Dacă ar putea vorbi, strigătele lor disperate, adresate din păcate unor oameni surzi şi orbi, care întorc capul şi se prefac că nu le văd, strigătele astea ar umple străzile oraşului, acoperind zgomotul traficului intens din centru.
Privit dintr-un anume punct de vedere, trebuie să meriţi şi să fi în stare să deţii o casă. Întreţinerea permanentă a aspectului exterior este o obligaţie cetăţenească la fel cum este şi plata impozitelor. Casa în care locuieşti este proprietatea ta, dar ea aparţine şi oraşului. Dacă locuieşti într-o clădire monument istoric, prin valoarea ei de simbol, clădirea aparţine mai mult oraşului decât proprietarului însuşi. În multe state europene, administraţiile locale, dar şi vecinii îţi impun să păstrezi permanent un aspect decent clădirii în care locuieşti, pentru că ea face parte dintr-un bun public care se cheamă aspectul şi patrimoniul oraşului. Atunci când îţi laşi casa în paragină şi după mai multe somaţii nu înţelegi să remediezi acest lucru, Primăria face ea cuvenitele reparaţii şi îţi trimite acasă nota de plată. Dacă nu poţi plăti şi dacă situaţia continuă să se repete, lucrurile pot merge atât de departe încât instanţa să decidă că îţi pierzi casa doar pentru faptul că nu eşti în stare să ai grijă de ea, la fel cum un om îşi poate pierde viaţa dacă, bolnav fiind, nu merge la doctor şi nu urmează tratamentul pe care acesta i l-a prescris. Pentru ambele situaţii există lege, aşa cum există doctor, există opinia publică la fel cum există tratament.
Ne place să fim îmbrăcaţi frumos, ne privim în oglindă înainte să ieşim în oraş, dar ne interesează mai puţin dacă vechea tencuială a casei s-a crăpat şi zugrăveala s-a scorojit. Ne pieptănăm în fiecare zi, uneori mergem la coafor, dar nu considerăm importante cele câteva găuri şi nici petele de rugină apărute pe acoperiş. Ne spălam foarte des pe mâini şi pe faţă, dar asta nu ne determină să curăţim şi să reparăm ferestrele casei în care locuim.
O boală pe care nu o tratezi se agravează în timp şi devine cronică. O casă pe care nu o întreţii devine tot mai greu de reparat, devine tot mai urâtă, este tot mai des ocolită şi în final uitată. Oamenii pot profita de faptul că sunt fiinţe vii, pot avea copii şi prin asta, pot transmite mai departe o anumită moştenire. Ce putem face însă, atunci când dărâmăm o clădire veche, ce punem în locul ei, este ceva mai valoros sau nu, ce transmitem prin acest gest generaţiilor viitoare? Să privim şi să ascultăm deci CASELE CARE PLÂNG şi să facem ceva, aşa cum am face-o pentru noi înşine, şi asta înainte să se aştearnă…tăcerea!arh. Nicolae Dan MANEA

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co