Iluzia religiozităţii
Miezul nopţii trecutei Învieri a Mântuitorului a fost un prilej de a resimţi şi a regândi raportul spiritual dintre mine şi Biserica Ortodoxă Română, o instituţie a cărei complementaritate aplicată nevoilor mele religioase a fost serios pusă sub semn de întrebare, de-a lungul timpului. Picătura care a umplut paharul amărăciunii de a mă trezi singur în faţa divinităţii a căzut în clipa în care am constatat că la biserica la care am fost nu se vindeau lumânări înainte ca preotul să împartă Lumina Sfântă. Iertată să-mi fie comparaţia, dar trei lucruri în materie de vandabilitate mi se par de neimaginat pe lumea asta: să lipsească sexul din bordel, să se termine băutura la cârciumă şi să nu se vândă lumânări în biserică.
Mi se pare cu atât mai ciudat, cu cât, în timp, mi s-a atras atenţia cu vehemenţă să nu aprind pentru morţi şi vii lumânări de acasă, ci să cumpăr din cele „oficiale”. În continuare cred că preotul ar trebui să se bucure când unul dintre semeni vine cu inima deschisă către credinţă, către împlinirea ritualului creştin şi nu să fie preocupat de mercantilitate, cu aceeaşi tărie cu care afirm dezamăgirea de a mă putea spovedi după… program. Am avut această dorinţă şi am găsit lacătul pus pe uşile a trei biserici, luate la rând, la o oră mai mult decât decentă, de după-amiază. Cu alte cuvinte, nu te spovedeşti când te simţi pregătit, încărcat de spiritualitatea gestului, ci când vrea preotul, conform orarului stabilit şi afişat cu o meticulozitate demnă de un agent de marketing.
Ei bine, pe mine m-au convins! Biserica îmi vinde iluzia religiozităţii! Dacă vreau Adevărul, îl caut singur pe drumul infinit de la mine la Hristos şi de la Hristos la mine! Sau, ca să vorbesc mai pe limba popilor, e o “afacere” între mine și Iisus. Adrian RADULESCU
