Când m-am născut, secolul trecut împlinea 50 de ani. Eu aparţin secolului în care au murit utopiile. Aparţin secolului care a căscat prăpastia între viaţa interioară şi aceea exterioară a fiinţei umane, amplificând schizofrenia civilizaţiei. Ruptura e în fiecare dintre noi, fie că o recunoaştem, fie că nu. Am terminat liceul „Ilie Pintilie” din Câmpina, apoi o şcoală de arhitectură şi construcţii, „STACO”, secţia de instalaţii electrice. Am vrut să dau la Facultatea de Psihologie, dar am picat. Am lucrat câţiva ani ca tehnician de investiţii, electrician executant, a urmat şi armata. Mai târziu am făcut Facultatea de Ziaristică, terminând în 1980. Au fost patru ani foarte frumoşi, o dată pentru că ne aflam în fief-ul pregătirii activiştilor de partid, la Academia „Ştefan Gheorghiu” şi doi, pentru că eram altfel. Noi eram „ăia de la ziaristică”.

Reporter: Aţi avut ocazia să scrieţi pentru presa de atunci?

Florin Dochia: Am terminat facultatea minunat. Exact în anul în care s-au desfiinţat cele mai multe cotidiane judeţene şi au devenit săptămânale. Automat s-au redus şi redacţiile. Deci, eram în aer! M-au repartizat la Comitetul Judeţean de Partid, am ajuns la secretarul cu propaganda. Am primit telefon de la ziarul Flamura Prahovei, când eram în vacanţă la mare, că mă cheamă acest secretar. Printre altele, m-a întrebat pentru ce vreau să optez: secretar cu propaganda la Văleni sau instructor la Comitetul de Cultură? Eu am ales instructor la cultură, pentru că nu aveam chef să mă ocup de propagandă, mai ales că nu am fost activist niciodată. Am fost membru de partid, la limită, doar pentru că „dădea bine” în anumite situaţii. În fine, am ajuns instructor la Comitetul Judeţean de Cultură, aproape un an. După aceea am fost numit director la Palatul Culturii din Ploieşti. Astăzi se numeşte Casa de Cultură „I.L. Caragiale”.

Reporter: Cum aţi îmbrăţişat pasiunea scrisului?

Florin Dochia: Întâi am învăţat să citesc, pe la şase ani, ziarul pe care-l citea tata. Să scriu cred că am început pe la vreo zece ani, când s-au născut doi veri de-ai mei, gemeni. Le-am făcut repede nişte versuri, credeam eu: „Gheorghilaş mănâncă caş / Petrişor mănâncă ouşor”. Sigur că, la vârsta aceea de copil, mă jucam şi eu cu tot felul de rime. Dar şi tata mă obişnuise în timp cu ideea de cuvinte aşternute pe hârtie, pentru că era colaborator la un ziar departamental, Muncitorul Forestier, chiar lucrând în zona forestieră, pe Valea Doftanei. Scriind el la ziar articole, satire, epigrame, am trăit în această atmosferă. Mai mult, la noi în casă era bibliotecă de cartier. Mama se ducea la două săptămâni la biblioteca oraşului şi lua în jur de 200-300 de cărţi. În fiecare duminică, la noi în curte, era Clubul Femina, unde venea învăţătoarea mea din primele două clase şi le citea femeilor, mai erau unele care împrumutau. Practic, locuiam într-o bibliotecă. Ştiu că am scris un poem, la un moment dat, „La moartea tovarăşului Dej”, inspirat de „La moartea lui Aron Pumnul”. Era plin de patriotism realist-socialist! Scriam tot felul de poezii. Pe la 17 ani, o prietenă de familie, Maria Istrate, m-a luat şi m-a dus la Cenaclul „B. P. Hasdeu” de la Casa de Cultură din Câmpina. Aici am început să aflu, să învăţ, ce înseamnă literatura cu adevărat, să-mi citesc poeziile în cenaclu şi să mi se critice, în sensul bun al cuvântului, să fie analizate şi să mi se spună părerea despre ele. Aici am învăţat să scriu. Pentru mine, a fost o şcoală de literatură, de artă literară. Am început să particip la concursuri, să mai iau şi premii.

Reporter: Când aţi debutat în literatură?

Florin Dochia: Până în ’89, ca să ajungi să publici la o editură trebuia să fii foarte insistent sau să ai relaţii mari. N-a fost stilul meu să agasez pe cineva să fiu publicat. M-am îndoit şi de puterea mea de creaţie, eram mereu nemulţumit, vizam perfecţiunea. În timp, mi-am dat seama că perfecţiunea e un ideal spre care trebuie să tindem mereu. Am învăţat că important este să scrii pentru tine, în primul rând, gândindu-te la „eul” tău, doar aşa putând să te apropii de cititori. Chiar am avut cititori care mi-au transmis că s-au regăsit în poemele mele.
Volumul cu care am debutat, foarte târziu, în 2003, la insistenţele criticului literar Constantin Trandafir, care a stat de capul meu: „adună-ţi poemele şi scoate-le într-un volum”, s-a numit „Geometria singurătăţii”. Volumul a fost luat în seamă de juriul Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” din Ploieşti în 2004, fiind distins cu premiul „Opera Prima”. M-am ales atunci şi cu o diplomă, o efigie cu chipul lui Nichita Stănescu, cu o sumă consistentă, la vremea respectivă, care mi-a fost de mare folos la acel moment. Recunosc, acest premiu mi-a dat încredere. Tot în 2003 mai scosesem un al doilea volum, mai mic, un fel de volum biografic, „Grădina de hârtie”. E vorba de biografia mea ca persoană fizică, dar şi intelectuală. Am mai scos nişte volume de poezie, nu chiar în fiecare an.

Reporter: Care este ultima dvs. apariţie literară şi ce aveţi acum pe masa de lucru?

Florin Dochia: Cea mai recentă carte apărută se numeşte „Cântece pentru ştergerea umbrei”. Ce am în lucru? M-am hotărât să scriu numai elegii. Am deja gata un volum, „Elegii de pe strada mea” şi lucrez acum la „Elegiile căderii”şi la un volum de proză.

Reporter: Cum percepeţi oamenii zilelor noastre, care e interesul arătat literaturii, în general?

Florin Dochia: Literatura este pentru toată lumea. Teoretic, toţi au acces, toţi ştiutorii de carte. L-aş cita, cam în răspăr, pe Einstein, care spunea că inteligenţa este o constantă, pe planetă, dar, din nefericire, populaţia este în continuă creştere. Cam asta se întâmplă şi cu literatura şi, în general, în lume. Lucrurile bune nu ies mereu în faţă, sunt minate de tot felul de interese, în special politice. Cu atât mai mult în ţara mea, care, observ, nu e aceeaşi cu ţara altora, ce trăiesc pe acelaşi teritoriu cu mine, deci în ţara mea se citeşte literatură, iar în ţara altora, filozofii sunt prea mulţi. Se consideră că avem mai multă nevoie de tinichigii şi chelneri. E ideea platoniciană a excluderii artistului din cetate? Eu, în ţara mea, consider că am nevoie de oameni care citesc şi mai şi înţeleg ceea ce citesc. De asta îmi iubesc eu ţara mea şi nu iubesc ţara altora! De aceea cred că mi-am ales bine calea, indiferent cât de spinoasă este.
Carmen NEGREU