Cultura

Emanoil Toma: „Nopţile de insomnie le transformam în momente de creaţie”

Scriitorul Emanoil Toma s-a născut în 1944 la Proviţa de Jos. După terminarea unei şcoli profesionale din cadrul Liceului de Petrol şi Gaze, actualul Colegiu „Constantin Istrati” din Câmpina, a urmat Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti. Din anul 1974 activează ca profesor de limba franceză, ulterior de limba şi  literatura română. A fost, timp de 12 ani, directorul şcolii nr. 6 din Câmpina, după care a predat la şcoala nr.1 „Ion Câmpineanu”, iar acum este profesor la şcoala generală din localitatea Tătaru. Autor al mai multor cărţi publicate, Emanoil Toma a primit o recunoaştere oficială ca scriitor, anul trecut, când a fost primit în rândurile Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Reporter: Cum aţi devenit scriitor?
Emanoil Toma: Scriitor cu patalama am devenit abia anul trecut, când am fost primit în USR. Acceptarea mea în Uniune este rezultatul publicării a 17 cărţi. Întâmplarea a făcut ca în anul 2000 să vină la Câmpina un prieten
de-al meu, cunoscut sub numele de Victor Sterom, un poet foarte apreciat şi membru al USR. Uitându-se peste nişte scriituri de-ale mele,  îmi zice că trebuie neapărat să public o carte. I-am ascultat sfatul şi am publicat, an de an. Scrisul, pentru mine, era un hobby. Scriam poezii şi, oarecum, amintiri din copilăria mea.
Reporter: Ce vă determina să le aşterneţi pe hârtie?
Emaoil Toma: Pur şi simplu dorinţa de a fi în faţa hârtiei de scris. Vroiam şi doresc în continuare, să rămână ceva în urma mea.
Reporter: Până la intervenţia lui Victor Sterom, nu vă bătea gândul să publicaţi?
Emanoil Toma: Am făcut armata la termen redus, la Medgidia, şi în perioada aceea am scos un volum împreună cu Mihai Dascălu, fostul director al editurii Minerva. A murit, Dumnezeu să-l ierte! Era din Câmpina. Pentru mine a fost un început, din stări de suflet deosebite, care îmi impuneau nevoia de a scrie. În anul 2000 a fost prima carte pe care am publicat-o singur…, nişte poeme…, cele de care vă spuneam că le-a văzut Victor Sterom. De-atunci, îndemnat de el, chiar m-am aşezat pe scris. Nopţile de insomnie le transformam în momente de creaţie, încât şi acum mi-am păstrat acelaşi obicei. Din acest motiv, lângă patul în care dorm cu soţia, am o masă pe care stau un pix şi o bucată de hârtie. Dacă mă trezesc peste noapte sau visez o idee, somnambulic, m-apuc şi scriu. Recunosc, a doua zi, desluşesc cu destulă greutate ce-am notat, dar în felul acesta încerc să-mi adun şi să-mi păstrez ideile. Şi în buzunarele mele păstrez la îndemână o bucată de hârtie şi un pix. Dacă văd pe stradă un fapt deosebit sau mă gândesc la ceva anume, mă opresc pe-un colţ de trotuar şi-mi notez, ca să nu uit.
Reporter: Dincolo de starea sufletească observ că vă bazaţi mult pe realitatea din jur.
Emanoil Toma: Cine spune că în scris totul e numai ficţiune nu mă poate convinge. Eu nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Nu poate fi totul, ficţiune! Fără experienţă personală
nu-ţi poţi da seama sau nu ştii cum vei reacţiona la tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Poate tocmai în acest lucru, constă frumuseţea vieţii, pentru că deşi,  ştii ce te aşteaptă, eşti predispus să accepţi totul sau să fii cu ochii în şapte, ca să preîntâmpini orice dezastru eventual sau vreun dezastru.
Reporter: Ce stări, ce emoţii vă predomină, vă copleşesc?
Emanoil Toma: Ironia. Şi în poezie am o anume stare de ironie. Într-un volum,  m-am luat de piept cu Dumnezeu, pornind de la ideea că dacă omul n-ar fi, cui i s-ar vorbi de Dumnezeu. Şi, pe această idee am făcut un volum de poezie, cu partea a doua „Miraculos, cuvântul”. În general, mă refer şi la starea de bine care, chiar fără să vreau, mă duce către ironie, la câte o persiflare a vieţii. De mic copil, am cam crescut singur, mama având în grijă patru copii. Am învăţat să ne hrănim singuri, am învăţat să ne luptăm singuri, cu viaţa. Încerc să fac şi acum, la fel, chiar dacă am familie. M-au obsedat, încă din perioada liceului, aceste versuri din poezia Testament a lui Arghezi, „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”. În momentul în care am văzut că am scris, deja, prima carte, care era poezie, a doua tot poezie, a treia a fost despre relaţia unei prietenii din copilărie. Era vorba de un prieten bun de-al meu a cărui mamă, în momentul în care i-a murit soţul, respectiv tatăl lui, mi-a luat mâinile şi
le-a aşezat peste fiul ei şi a spus: „Ai grijă Ninele, tu eşti mare acolo, unde eşti acum, ajutaţi-vă unii pe alţii”. Lucru acesta nu s-a întâmplat, niciodată… Adică, era un anume tip de parvenitism. Omu’ e câmpinean, îl ştie toată lumea, participă pe la marile reuniuni cu reviste făcute pe la Câmpina. Asta e! Nu poţi să ceri ceva unui om, pentru care nici măcar amintirea părinţilor sau dorinţele lor, nu reprezintă nimic.
Reporter: În general, romanele pe care le scrieţi au o temă comună?
Emanoil Toma: Despre personajele principale, aş putea spune că au ceva în comun. Uneori îi cheamă Eli, alteori Coriolan. Dar dacă ar fi să pun una lângă alta sau faţă în faţă, cărţile mele sau, mai bine spus, să le aşez ca într-un pachet de cărţi de joc amestecate, ele s-ar întrepătrunde în acţiuni.
Reporter: Când vă alegeţi personajele, vă gândiţi la cineva anume, la oamenii care-i cunoaşteţi?
Emanoil Toma: Aici intervine ficţiunea, sunt lucruri, însă, pe care mi le asum. Pentru a uşura, pentru a face mai cursivă acţiunea romanului, autorul confruntându-se foarte mult cu naratorul, îmi asum responsabilităţi care nu-mi sunt specifice. Asta a remarcat şi profesorul Luncan, în cartea care a făcut scandal la nivelul cadrelor didactice din Câmpina, „Oraşul cu umbre amare”, şi în care s-au recunoscut foarte mulţi, printre personajele negative. E foarte interesant când un personaj este negativ, te recunoşti, şi-ţi mai ridici, apoi, şi poalele în cap! Îţi vine să râzi cât pot să fie de tâmpiţi!
Reporter: Aveţi un stil anume în felul de a scrie, de a vă exprima?
Emanoil Toma: Unii spun că aş avea un stil „Ana Preda”. Îmi place tonul sfătos, cam cum scria Marin Preda. Uneori sunt pamfletar. Cred că e felul meu de a fi. Dacă vă uitaţi bine la mine – eu când mă uit în oglindă îmi vine
să-mi dau palme –, când vorbesc, am un mic rictus în dreapta, ridicând colţul gurii, parcă dau bobârnace vorbelor, când le rostesc. Se pare că asta e specific omului care are simţul ironiei, care persiflează. Profesorul Luncan spunea că personajele mele formează „o bolgie dantescă”. Adică, nu prea am personaje pozitive.
Reporter: Ce aveţi acum, pe masa de lucru?
Emanoil Toma: Am o carte care se va numi „Exilat în mine însumi” şi care se referă la violenţa în familie. Eu nu am avut o viaţă foarte uşoară, din acest punct de vedere, tatăl meu fiind un om dur. M-a marcat şi a rămas şi în mine, pentru că nu întotdeauna m-am purtat foarte elegant cu copiii mei. Am ajuns la vârsta când trebuie să transmit ce trebuie, ceea ce am suferit, plus alte elemente pe care le-am descoperit în biografia altora. Asta vreau să transmit nepoţilor mei, care nu au voie să simtă violenţa de orice gen – fizică, verbală, constrângeri, în familia lor. Un alt proiect care ar putea să se concretizeze, fiind încă la nivel de discuţii, ar fi o colaborare cu Sergiu Nicolaescu. Citind o carte de-a mea, printr-o anume conjunctură, a apreciat-o ca stil de scris. M-a sunat, aflând numărul meu de la editura unde publicasem cartea, propunându-mi să scriu o anume poveste sugerată de el pentru a fi ecranizată, eventual. Ar fi vorba de patru prieteni, trei bărbaţi şi o femeie, şi evoluţia lor de-a lungul vieţii. Acum aştept să ne mai întâlnim şi să mai discutăm. Rămâne de văzut, ce va urma. Oricum, nu mă pot simţi decât flatat că am putut capta atenţia unui mare regizor de-al nostru. Carmen NEGREU

Targul National Imobiliar
Imobiliare Valea Prahovei
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co