În Câmpina anului 2009, un orăşel cochet ce nu demult a îmbrăcat hainele luminoase pentru sărbătorile de iarna, istoria şi cultura ignoră cursul firesc al evenimentelor şi pun amprenta asupra trăirilor fiecăruia dintre noi, atunci când le calci pragul, acolo unde timpul bate pasul pe loc.
Un secol este nesemnificativ când te afli în castelul „Iulia Hasdeu”. Între pereţii reci ai acestuia, trăieşti drama savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel pe care destinul l-a despărţit mult prea devreme de fiica lui. Iulia Hasdeu era geniul care, la vârsta de 4 ani, ştia să scrie şi să citească. A absolvit şcoala primară la aproape 8 ani, iar la 11 ani, Iulia termina gimnaziul în Bucureşti, continuându-şi apoi studiile la Paris. Tânăra, poetă şi absolventă de Conservator, a fost învinsă de o boală grea, tuberculoza; eforturile disperate ale tatălui său de a o salva erau zadarnice: pe 29 septembrie 1889, la 19 ani, Iulia Hasdeu a trecut în lumea umbrelor. După această grea încercare, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi-a îndreptat atenţia către un singur lucru: spiritismul. El a găsit asta ca fiind singura cale de comunicare cu iubita lui copilă. Întâlnirile dintre tată şi fiică au avut ca rezultat „templul” închinat Iuliei.
Castelul de la Câmpina are o arhitectură aparte şi este construit după planurile transmise de Iulia Hasdeu tatălui său, în timpul şedinţelor de spiritism.
Acum, muzeul „Iulia Hasdeu”, a atras în Câmpina oameni din întreaga lume, printr-un destin impresionant, o dramă a unei tinere pentru care, însă, legătura cu tatăl său a fost mai puternică decât nefiinţa. Curiozitatea te face pe tine, cititorule, să vizitezi acest loc, dar trăirile pe care le poţi avea aici te vor marca. Muzica, iubirea, creaţia… „te vor face să te întorci în timp, trăind atmosfera şi parfumul acelor vremuri”…
Caietele de impresii ale acestui muzeu fac parte din decor. Le răsfoiam şi căutam sentimentele sincere ale unor oameni care au vrut să o cunoască pe Iulia şi povestea ei. Într-o linişte apăsătoare şi o atmosferă nefirească, citeam părerile vizitatorilor şi semnificaţiile pe care castelul le-a căpătat cu fiecare persoană care i-a trecut pragul:
„Pereţii parcă vorbesc, tablourile transmit emoţii, sentimente. Este o întoarcere în timp, un amestec de ireal, frumos şi artă pură.”
Fără îndoială, tristeţea tatălui care şi-a pierdut fiica, se mai simte şi acum: „O durere sfâşietoare mi s-a perindat prin faţa ochilor. Copil frumos, pierdut prea devreme şi durerea unui părinte! Acum, când scriu aceste rânduri… e prea rece lângă mine şi mi-e prea teamă… înspăimântător!”
Ghidul castelului te poate face să simţi ce Hasdeu a simţit în urmă cu o sută de ani; cuvintele nu-ţi mai sunt de folos şi, oricât de mult te-ai chinui, „nu o să reuşeşti să exprimi fiorul care te-a cuprins încă din prima încăpere”.

Într-o altă sală a acestui misterios castel se află un podium cu statuia lui Iisus. I. L. Caragiale îşi amintea această imagine… „Dacă îngenunchi în faţa Mântuitorului, capul Său divin îl vezi în dreptul ferestrii scânteietoare de lumină, al cărei cadru îl înconjoară ca o aureolă. Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stâlpul, suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie şi reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului.”
De altfel, construcţia, cu totul aparte în peisajul obişnuit al Câmpinei, este realizată în totalitate pe baza numerelor 3 şi 7 având, de exemplu, trei turnuri, trei pivniţe şi scări cu câte şapte trepte – simboluri presărate la tot pasul.
Orice loc cu o asemenea încărcătură emoţională, dă naştere legendelor: „Ne-am suit în arbust şi am stat ascunşi toată noaptea. N-am văzut când a intrat stafia în clădire, dar la cântatul cocoşilor, d-şoara Iulia a ieşit pe terasa din stânga. Era îmbrăcată în rochie albă, avea flori de margarete în braţe şi părul prins în coc cu o stea. A doua zi dimineaţa, câteva fire de margarete au fost găsite de măturătorul de stradă lângă gardul castelului. Era în septembrie, margaretele dispăruseră demult.” sau… „Noaptea, dincolo de porţile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cântând la pian. Se mai aud strigătele de Bravo! şi aplauzele lui Hasdeu. Uneori, pianul cântă şi ziua.”
Impresiile lăsate de vizitatori pun accent în mod deosebit pe uşurinţa cu care te poţi transpune în spiritul vremii de atunci; Iulia îşi face simţită prezenţa în fiecare colţişor, într-un loc în care „viaţa este un pas spre eternitatea pe care o punem mereu sub un semn de întrebare, dar pe care cu toţii o vom cunoaşte…”
Dincolo de magia locului, care te pătrunde, şi lumina divină, ce-ţi picură în suflet, simţi nevoia să mulţumeşti oamenilor de aici, celor care au avut grijă ca obiectivele să fie întreţinute pentru a-şi păstra valoarea, ca acest spaţiu să nu piardă nimic din spiritul monumentului „făcut cu sufletul pentru ceea ce a avut mai scump Bogdan Petriceicu Hasdeu”.
Muzeul „Iulia Hasdeu” îşi întâmpină vizitatorii cu o frumuseţe sensibilă. O să simţi iubirea fără margini a unei familii deosebite, iubire pe care, „atunci când o pierzi, nu ştii cum să trăieşti fără ea”. Domneşte aici, pentru totdeauna, lacrima ce nu va fi ştearsă niciodată, „soarele ce nu va apune”.
Vizitând Castelul „Iulia Hasdeu”, fie că te simţi „mai aproape de Dumnezeu”, aşa cum nu ai mai făcut-o până acum, fie că sufletul ţi-e invadat de o singurătate stranie, concluzia este certă: „Dacă acest castel este văzut o dată, nu poate fi uitat decât dacă nu ai sentiment şi frumuseţe interioară”…Diana ROMAN