Dorian Matei s-a născut în 1967, la Proviţa de Jos. Este un om priceput, cunoscând mai multe meserii. În anul 2005, se ocupa cu arta fotografiatului. Printr-un concurs de împrejurări, a reuşit să încheie un contract de muncă prin societatea Confind, reuşind să plece în Iraq, unde a muncit ca electrician. Fin observator şi cunoscător al naturii umane a reuşit să surprindă, în intervalul dat, experienţa pe care a trăit-o, aproape şase luni, într-un stat arab aflat sub ocupaţie americană, în baza militară Camp Victory din Bagdad.

Reporter: Cum a fost primul contact cu Iraqul?
Dorian Matei: Am făcut o escală în Cairo. De aici până la Bagdad, am mers cu un alt avion care îi satisfăcea din plin pe doritori de adrenalină. Ne uitam pe hublourile avionului şi vedeam cum tabla care învelea aripile flamba cu ele cu tot, pentru că distanţa dintre nituri şi tablă era de vreun centimetru. Eu mi-am zis că aşa o fi normal, mă rog, să joace tabla aia. Arăbeşte! Când am ajuns deasupra Bagdadului, au fost oarece probleme. Aterizarea a durat vreo jumătate de oră. Pilotul era anunţat de către turnul de control că are permisiunea să aterizeze. Când să procedeze la aterizare, primea indicaţii să nu o facă pentru că se bombardează. Abia atunci am realizat, poate nici atunci chiar pe deplin, că nu mă aflu într-o drumeţie. Mi se părea chiar un joc, cu multă adrenalină! Când, în sfârşit, s-a putut ateriza, a avut loc asupra noastră impactul cu temperatura aerului. Cum am coborât, ne-am zis că, probabil, sunt motoarele foarte încinse şi ne-am mutat mai departe de avion. A fost cea mai proastă idee! Era cumplit de cald, ceea ce te făcea să te gândeşti că motoarele sunt… reci. Ne-a întâmpinat un reprezentant de la Confind, care ne-a îmbarcat într-un microbuz. Zona de la aeroport până la baza militară nu era una sigură. Dar noi nu ştiam asta. Reprezentantul a început să ne spună: uitaţi-vă la dreapta, uitaţi-vă la stânga, aici a avut loc un atac, aici o maşină capcană. Că dacă e ceva, să stăm toţi la jumătatea microbuzului că iese el să rezolve problema. Chiar avea un pistol. Ori glumea, ori era inconştient, pentru că pe intervalul dintre banchete erau bagajele noastre şi, nu s-ar fi putut mişca nimeni, iar în caz de atac cu mortiere, nu-l vedeam pe omu’ ieşind cu pistolul, să… rezolve problema.

Reporter: Nu aveaţi emoţii?
Dorian Matei: Temerile mele erau legate de căldura excesivă şi de puterea mea de rezistenţă. Dar m-am adaptat uşor, pentru că, atâta timp cât nu era o umiditate crescută şi nici nu abuzai stând afară, puteai rezista. Plus că aveam aer condiţionat. Chiar a fost un moment amuzant când m-a sunat mama, speriată, să mă roage să vin acasă. Auzise la televizor că va veni un val de căldură în Iraq, de 60 de grade Celsius. Eu i-am spus să stea liniştită şi chiar să-mi trimită nişte haine mai groase, pentru că asta înseamnă că se „răceşte” vremea, deoarece la momentul discuţiei erau deja… 65 de grade. Am plecat şi cu idei preconcepute şi am făcut exces de zel. Munceam şi altele decât ce ţinea strict de atribuţiile mele ca electrician. Uneori dădeam cu var sau făceam rafturi din lemn. Într-un final, m-a luat cineva deoparte să-mi explice: „Mă, asta e treaba noastră, tu vii şi ne chemi şi facem noi”. Dar nu mi-a părut rău, pentru că activitatea mea a picat bine în ochii conducerii bazei americane. M-au apreciat şi lucrul acesta mi-a dat şi mie o satisfacţie sufletească.

Reporter: A existat vreun moment în care v-aţi simţit viaţa ameninţată?
Dorian Matei: Da, a fost ceva. Într-o pauză, în timp ce eram în cameră, vroiam să-mi contactez un prieten care ar fi vrut şi el să lucreze în Iraq. Începusem să scriu un mesaj pe telefon că este totul ok, că nu e aşa cum vedem noi la televizor. N-apuc să termin mesajul că aruncă insurgenţii nişte mortiere în bază, de mi-a sărit telefonul din mână. Au fost minute bune când m-am simţit speriat. Când mi-am revenit, i-am scris mesaj prietenului. Nu realizasem că nu-l trimisesem nici pe primul: stai acolo că dau ăştia cu bombe, o să vin cât se poate de repede acasă. La scurt timp, îmi trimite răspuns: „rămâi acolo cu insurgenţii, că în România e mai greu, foamea mai mare”. Bineînţeles că m-a amuzat şi mi-a ridicat şi moralul!

Reporter: Cum v-aţi înţeles cu soldaţii americani?
Dorian Matei: O parte dintre ei erau mercenari de la anumite firme. De exemplu, cei de la Blackwater, care e o armată privată. Restul erau cei care făceau parte din armata americană. Am fost surprins să constat că aceşti soldaţi americani erau şi arătau la fel cum vedeam în filme. M-am convins acolo că şi în realitate lucrurile sunt la fel. Adică tipul soldatului american, solid, bine dotat cu echipament şi pasionat de ceea ce făcea. Pasiunea şi patriotismul îi caracterizează cel mai bine. Căzuse un soldat la datorie. Noi nu am văzut trupul acestuia. Ca semn de recunoştinţă, s-a pus drapelul lor în bucătărie, întins pe mai multe mese, fiecare exprimându-şi condoleanţele în scris, pe acesta. M-am simţit onorat să fac şi eu acest lucru. Atunci când aveau intervenţii, chiar se simţea adrenalina pe ei…, parcă şi-o doreau.

Reporter: E adevărat că unii soldaţi mai iau şi aşa-zise stimulente?
Dorian Matei: Mă rog, unii dintre ei îşi îndulceau viaţa cu… sedative. Nu-şi exprimau motivaţia, dar…, erau lucruri prea intime.

Reporter: Pasiunea părea să le justifice războiul la care luau parte?
Dorian Matei: N-am avut discuţii pe această temă, dar nici nu cred că ar fi spus ceva. Eu cred că, prin definiţie, era lupta lor, pentru că erau de meserie. Mă refer la cei care intrau în luptă în linia întâi. Părerea mea, în care cred, e că „motorul” principal care îi stimula era argumentul financiar. Soldaţii care participau la evenimente, în teatrele de război, aveau anumite facilităţi. Familiile aveau tot felul de reduceri. Poate ceilalţi soldaţi, şi nu mă refer la mercenari, erau mai puţin împătimiţi. Uneori, se vedea şi pe faţa lor. Erau seri în care îşi mai deschideau sufletul. Se uitau la calendar şi socoteau cât mai au de stat. Se gândeau ce vor face cu banii, fiecare având motivaţiile, problemele lor, dorinţele lor.

Reporter: Ce v-a impresionat, ce v-a marcat cel mai mult?
Dorian Matei: Am fost atras de populaţia iraqiană. Sunt cu totul o altă cultură. Cu ei am legat mai multe prietenii, pentru că lucram împreună. În anumite momente, recunoşteau că sunt împotriva americanilor. De multe ori, americanii se făceau că nu-i aud, nu-i băgau în seamă, ca să evite situaţii neplăcute. Era o mamă cu o fiică… Lucrau la bucătărie, la spălat vase. Povesteau cât de bine au trăit pe vremea lui Sadam. Acum lucrau de nevoie. M-a impresionat ospitalitatea lor, în general. Când îţi ofereau un ceai, îi simţeai că ţi-l dau cu tot sufletul. Dar e şi reversul medaliei. Sunt oameni pătimaşi! Pe mine m-au acceptat, m-au asimilat cu uşurinţă. Nu ştiu de ce. Pe toată perioada cât am stat, mi se adresau cu Sala. Începusem să prind ceva din limba lor şi am întrebat ce înseamnă, dacă nu e vreo înjurătură. Mi-au explicat că Sala este numele „fratelui meu”. Vă daţi seama ce onorat m-am simţit! Americanii nu-i primeau decât pe cei care erau ortodocşi şi un număr strict. Presupun că exista un număr limită impus, pentru ochii presei, ca să se vadă ce bine se înţeleg americanii cu iraqienii care au suferit sub regimul lui Sadam. Eu aşa am perceput lucrurile. M-au mai impresionat construcţiile iraqienilor. Arhitectura lor are o anume căldură, metaforic vorbind, poate chiar mai mare decât căldura de acolo. E o atracţie mistică, ciudată.

Reporter: Cum aţi caracteriza această experienţă în Iraq şi dacă aţi repeta-o?
Dorian Matei: Cred că în viaţă facem multe lucruri împotriva voinţei noastre. Acesta a fost unul din ele. Nu mi-a pus nimeni pistolul la tâmplă ca să plec în Iraq. În lume, cred că sunt arme mult mai periculoase decât armele de foc. Cred că lupta pentru existenţă e mai periculoasă decât un pistol. Un câine înfometat se repede şi la un elefant. Nu pot minţi că nu am avut satisfacţii. Totuşi, am stat şi m-am gândit şi un dram de conştiinţă a răsuflat: mi-am astupat anumite găuri financiare pe suferinţa a mii de oameni. Când m-am întors acasă, m-am gândit că eu i-am ajutat pe cei care îi omorau pe iraqieni. Iar eu, în afara unor mici lucruşoare care bucură sufletul, n-am făcut un pas înainte, nu mi-am schimbat viaţa. Dacă aş mai pleca?
Niciodată să nu spui… niciodată. Carmen NEGREU