Danilov Negoescu s-a născut în 1950 în oraşul Stalin, aşa cum reiese din certificatul său de naştere pentru că aşa se numea odinioară, actualul oraş Braşov. După ce a terminat un liceu teoretic a lucrat ca instalator în domeniul instalaţiilor de gaze. În timp, s-a stabilit la Câmpina, fiind în momentul de faţă un pensionar respectabil. Pe parcursul vieţii şi-a câştigat reputaţia de colecţionar împătimit de artă şi obiecte vechi, adunând de-a lungul vremii o impresionantă colecţie diversă în domeniu cum ar fi tablouri ale unor pictori necunoscuţi dar şi consacraţi, statuete, icoane, bijuterii etc., transformându-şi locuinţa într-un veritabil muzeu de antichităţi.

Reporter: Cum aţi început această pasiune de a colecţiona obiecte de artă?

Danilov Negoescu: Totul a început de la cărţi. În tinereţe, s-a întâmplat să cunosc oameni care au fost nevoiţi să plece din oraş, din ţară. Mă chemau şi îmi propuneau să le cumpăr unele cărţi. Lucrând la gaze, am avut posibilitatea să intru în multe case. Când mă interesa ceva, normal că întrebam dacă sunt dispuşi să vândă respectiva carte sau, dacă mă atrăgea un obiect, la fel, sugeram dacă e dispus omul să vândă. La început, nu-ţi dai seama că poate fi o atracţie către anumite obiecte. Dacă vă dau acest sfeşnic, mulţumiţi de cadou şi-l aşezaţi undeva în casă, fără să vă stârnească în mod special să mai luaţi unul. Dar, adunate, cu patina vremii pe ele, în complexitatea lor, îşi schimbă valoarea. E greu până te porneşti, apoi, un lucru atrage după sine altul şi altul, până devine o „boală”, e ca o dependenţă de avea acel tablou, acea statuetă sau orice altceva cu valoare artistică, ce-ţi stârneşte interesul. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, primul lucru de la care am pornit cu pasiunea mea să adun tot felul de lucruri este o statuetă care reprezintă Viaţa şi Moartea. Am primit-o în urmă cu vreo 22 de ani de la o doamnă de peste 80 de ani. Nu ştiu cât de sigur este ceea ce vă spun dar, s-ar părea că în casa acesteia, părinţii ei, făceau spiritism cu B.P. Hasdeu. Am găsit statueta aruncată în pod, căutând cu totul altceva şi, proprietara mi-a spus că e de pe timpul lui Hasdeu. Ţin foarte mult la statuetă. Mi-a dat-o cu plăcere, doamna. Era crăpată în două, am reparat-o cât de cât pe acest suport. Mai curând, mica statuetă a fost cea care a declanşat dorinţa, dragul de a aduna obiecte deosebite.

Reporter: Vi s-a întâmplat să constataţi după ce aţi achiziţionat un obiect că nu are valoarea scontată de dvs.?

Danilov Negoescu: O, da! Te şi păcăleşti. Dar am fost omul care nu am negociat. Dacă apreciam că preţul cerut pe un obiect este mare, nu dădeam, normal. Dar dacă ceea ce-mi stârnea interesul se încadra şi din punct de vedere al posibilităţilor mele materiale, nu mai stăteam pe gânduri şi cumpăram imediat. Uite, acum am luat un Atlas editat în 1909 de profesorul Giuseppe Bruzzo, ediţia Gotha. Uitaţi-vă ce lucrătură deosebită, câtă muncă pentru editarea hărţilor, în 1909! Mai am un atlas foarte interesant, din vremea lui Hitler.

Reporter: Căutările vi se bazează pe întâmplare sau le căutaţi în mod expres?

Danilov Negoescu: Nu, le caut intenţionat. În timp, înveţi unde să cauţi. Experienţa căpătată în urma acestor căutări îţi formează ochiul, să ştii să cauţi arta.

Reporter: În afară de cărţi, ce anume mai colecţionaţi?

Danilov Negoescu: Tablouri, vederi vechi, monede, bijuterii, bronzuri, argintărie, sticlărie. Uitaţi, acesta este un pahar din cristal de Baccarat, de fapt e un set de pahare. Dacă ciocnesc uşor cu unghia degetului, pe pahar, vibrează sunetul, preţ de un minut. E o minunăţie! Ce să vă mai arăt? Priviţi acest samovar, care este o valoare. Are o anume istorie, pe care nu am putut să o aflu. A aparţinut unei doamne care a fost nevoită să-şi vândă din lucruri. Între timp a decedat. Sora ei era în America. Nu o cunoşteam. Cândva, am avut un magazin de antichităţi. M-am trezit cu această femeie că a intrat şi a început să privească, părând că ar căuta ceva anume. Am întrebat-o dacă o pot ajuta iar ea, m-a abordat direct, spunându-mi că am cumpărat un samovar de la sora ei. Înţelegeţi că nu pot da nume. Erau oameni cu stare, cândva, au deţinut nişte fabrici. I-am confirmat şi mi-a propus să-mi dea 5000 de dolari pe el. I-am spus că l-am vândut şi am întrebat-o, bineînţeles, de ce ţinea să-l recupereze. Mi-a spus că are o anume istorie, după care a plecat. Samovarul e de prin 1800 şi ceva. Intuiţia mi-a spus, din cauza insistenţei acestei doamne, că trebuie să păstrez samovarul.

Reporter: Ce poveşti aţi mai „colecţionat” odată cu obiectele cumpărate?

Danilov Negoescu: Mai am un lanţ de aur cu o cruciuliţă cu diamant, tot de prin anii 1800, cumpărat de la familia Voichiţa. Veniseră de prin Piatra Neamţ. Se întâmplase ceva cu ei pe vremea lui Ceauşescu şi fuseseră mutaţi forţat cumva, la Câmpina. Ce să vă mai arăt…am aici aceste farfuriuţe din porţelan italienesc, Capodimonte. E un serviciu de ceai, de cafea. A cerut cam mult… 10 milioane la vremea respectivă erau bani buni, dar e de catalog. Ce lucrătură frumoasă! L-am cumpărat pe când, încă mai aveam magazinul. L-am luat de la o doamnă din Băneşti. Avusese nişte rude prin Bucureşti care la rândul lor, avuseseră grijă, lucraseră pentru un fost ambasador. Asta se întâmpla în perioada interbelică. Probabil, rudele acestei doamne au căpătat acest serviciu, de la cel pentru care au lucrat, apoi prin moştenire, a ajuns la Băneşti. Ce să vă spun…De cele mai multe ori, nu reţin poveştile obiectelor pe care le cumpăr. Dacă îmi place ceva anume, nu încerc să-i fac istoria acelui lucru. Îl cumpăr să mă bucur de el şi gata!

Reporter: Le găsiţi cu greutate aceste obiecte?

Danilov Negoescu: Cred că mi-a dat Dumnezeu un noroc, anume. De regulă, vin oamenii spre mine. De exemplu, găsesc un lucru, întâmplător, în sensul că văd ceva la cineva, care îmi stârneşte interesul. Îl întreb dacă e dispus să îl vândă şi sunt refuzat politicos. Nu insist. Apoi, după un timp mă trezesc că mă caută să mă întrebe dacă îl cumpăr. Un timp am tot cumpărat lucruri de la cineva după care, cinci ani de zile nu a mai dat nimic. Săptămâna trecută îl întâlnesc şi mă invită la el. M-am dus şi am luat acest sfeşnic şi un porţelan din sudul Angliei. E ca o „ regulă”, să zicem. Nu ştiu cum să spun…Cam tot ce văd şi-mi place, chiar dacă nu ajunge în posesia mea imediat, tot la mine ajunge până la urmă. Ce poate fi mai plăcut sau ce satisfacţie mai mare pot să am, în asemenea situaţie?

Reporter: Ce gândiţi, ce simţiţi când staţi printre aceste obiecte vechi?

Danilov Negoescu: Intru în altă lume, în altă dimensiune! Citesc înconjurat de ele, apoi îţi mai fuge ochiul la un obiect. E momentul când amintirile încep să mă năpădească şi mă întorc în tinereţile mele.
Carmen NEGREU