Corneliu Cubleşan s-a născut în 1943, la Cernăuţi, dar a copilărit în satul Sântioana din judeţul Cluj. În timp, se stabileşte în Prahova, în oraşul Breaza. Predă ca profesor în mai multe şcoli din Băicoi, Buşteni şi Ploieşti. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, participând la expoziţii personale şi de grup la Ploieşti, Băicoi, Vatra Dornei, Bucureşti. Deţine lucrări în muzee din ţară şi colecţii particulare din Elveţia, Canada, Italia. Corneliu Cubleşan este un artist plastic aflat într-o continuă căutare a propriului „eu”, împletind, uneori, arta de a mânui penelul cu cea a condeiului.

Reporter: Când v-aţi dat seama că sunteţi atras de arta picturii, dar şi a scrisului?

Corneliu Cubleşan: Poezia şi pictura sunt surori. Cred că mai întâi am debutat în poezie, copil fiind. Am scris odată un poem despre un cocoş care, se urcase pe un gard. Era un cocoş alb şi mi se părea că era ca un înger. Astfel, poezia s-a născut în sufletul meu, privind natura şi, bineînţeles, fiecare om o vede altfel. Ai o revelaţie, vezi un cocoş – un înger. Altul… vede şi zice: ce bun ar fi de tăiat. Fiecare om are, în faţa naturii, un anumit sentiment, o anume legătură cu sau faţă de un obiect, faţă de altă fiinţă sau orice altceva. Legat de pictură… Era un învăţător care picta, în satul în care am copilărit, în Sântioana, în Ardeal. După ore, se retrăgea într-o cameră, unde picta. M-a chemat şi pe mine, pentru că văzuse că mai mâzgălesc una, alta. Mi-a plăcut momentul acela, în care simţi mirosul culorilor, jocul pensulei. Îmi dădea un carton pe care mai pictam o floare sau mai ştiu eu ce. Aşa a început dragostea pentru pictură.
Am terminat liceul la Gherla. Acolo pictam, fiind iniţiat de profesorii de desen, într-un atelier de pictură. După liceu, mi-am depus dosarul la Cluj, la Institutul de Artă Plastică. Nu am fost primit, din cauză că tata fusese arestat. Avusese probleme cu Securitatea. M-am înscris la o şcoală tehnică, am lucrat vreo doi ani într-o fabrică, m-am făcut UTC-ist, reuşind să mă înscriu şi să urmez la Iaşi, tot Institutul de Artă Plastică. În timp, am devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP).

Reporter: După terminarea studiilor, cum aţi reuşit să găsiţi şi să păstraţi calea către artă?

Corneliu Cubleşan: Într-adevăr, mulţi colegi nu mai pictează. Trebuie să ai ceva înlăuntrul tău, care nu te lasă în pace. M-am însurat, toate bune. Eu am o nelinişte care mă împinge ori să pictez, ori să scriu. Această nelinişte m-a făcut să lucrez iar, după o pauză de câţiva ani. Şi mergând în Bucovina mea, am făcut un peisaj. Între timp, mă recăsătorisem a doua oară, ajungând, cu acest prilej, în Prahova, la Ploieşti. Peisajul pictat mi l-au pus cei de aici într-o expoziţie. Îl arătasem unei colege, pictoriţă, care l-a dus la Niki Kruch, mare sculptor. El mi l-a băgat într-o expoziţie. Îl numisem „Peisaj din Bucovina”. De atunci, am început să expun curent la galeriile din Ploieşti. Mai târziu, am expus şi la Bucureşti, devenind, în timp, membru al UAP Ploieşti şi membru UAPR.

Reporter: Din larga paletă de artişti plastici, aţi urmat vreun model?

Reporter: Din pictura română, mai puţin îmi place Grigorescu. E un mare pictor, dar mie mi se pare un pic prea dulceag. În schimb, îmi place Lucian Grigorescu foarte mult, prin modalitatea sa de a interpreta Universul, peisajul, portretul. Dar mai ales peisajul, stilizarea formelor, culoarea, felul cum lucrează vibraţia pensulei pe pânză. Lucian Grigorescu are multă viaţă în pânzele lui, în petele de culoare. Mi-a plăcut mult Petru Popovici, stilul său, coloritul. Îmi mai plac Palady, Pătraşcu, Valter Paraschivescu, Dan Platon, Florin Şuţu, Ion Şinca şi mulţi, mulţi alţii.

Reporter: De fapt, ce anume vă place să pictaţi?

Corneliu Cubleşan: Îmi plac foarte mult peisajul, pictura abstractă şi-mi place mult şi pictura metaforică. Adică, oarecum, metafora într-un stil cubist, ca să zic aşa. Se iau anumite forme sau fragmente de forme din realitate – să zicem un portret sau ceva din natură -, la care asociezi, pe baza unor idei sau a unei compoziţii, şi scoţi o structură.

Reporter: Vă consideraţi un artist consacrat, împlinit?

Corneliu Cubleşan: Nu! Eu întotdeauna am venit târziu, m-am afirmat târziu, cauza fiind şi firea mea, şi mediul în care am trăit şi care m-a luat în braţe sau m-a dus în spate, ca să zic aşa. Eu cred că am fost un profesor bun, atunci când am predat în Ploieşti, în Băicoi, Buşteni. În Băicoi, am avut un cerc de pictură pentru copii, „Pasărea Măiastră”, care devenise celebru, fiind cunoscut în toată ţara. Consider că, la ora actuală, am atins o anume maturitate, viziune. Anul acesta am ieşit la pensie, de la catedră. Sunt un om liber, ca să zic aşa. Aşadar, pot să lucrez. La prima expoziţie pe care vreau să o fac, doresc să-mi expun vreo 40 de lucrări, pentru a-mi afirma cu adevărat, personalitatea. Poate, ca dovadă a maturităţii şi a viziunii mele artistice, am avut anul trecut satisfacţia ca o lucrare să-mi fie premiată şi cumpărată de Muzeul de Artă, o altă lucrare mi-a apărut într-un calendar. Am mai participat la tabăra de creaţie „Dan Platon” de la Breaza, care a fost foarte interesantă. Şi, cum spuneam, vreau să ies cu expoziţia pe care o să o pregătesc pentru Ploieşti, Bucureşti, Vatra Dornei, Ungaria, Germania. Am şi lucrări cumpărate în colecţiile unora din afara ţării, colecţii particulare în Elveţia, Canada, Italia, plus muzee.

Reporter: Lumea iubitorilor de artă  o consideraţi a fi una vastă sau mai restrânsă?

Corneliu Cubleşan: Dacă vorbim de pictură… Sunt oameni care intră în galerii, sunt colecţionari de artă, care cumpără. De curând, la o licitaţie, am reuşit să vând un peisaj de iarnă. Sunt oameni cu bani. Există oameni care îndrăgesc arta, dar care nu pot să cumpere, există oameni care îndrăgesc arta şi pot să cumpere, există oameni snobi care cumpără pentru a arăta că au bani, că sunt intelectuali.

Reporter: Sunteţi cu gândul la expoziţia pe care vreţi să o pregătiţi. Dar cu scrisul cum rămâne?

Corneliu Cubleşan: Pregătesc romanul „Golful”, din care am scris deja primul capitol, în condiţiile în care de 5 ani nu am îndrăznit să aştern pe hârtie. Am publicat proză contemporană, la Bucureşti, unde am constatat cu satisfacţie că sunt apreciat, chiar pentru puţinul pe care l-am scris. Abandonasem, pentru că eu nu eram mulţumit, cu toate că mi se prezicea un viitor în proză, dar, un timp, m-am dedicat poeziei. Acum, sper să scriu un roman bun. N-aş putea spune că primul capitol îmi place, dar simt că sunt pe un drum bun, adevărat.

Reporter: Puteţi dezvălui câte ceva din intriga romanului?

Corneliu Cubleşan: Da, aş putea. Ideea de bază este gândul, dorinţa ascunsă a fiecăruia dintre noi, de a ajunge undeva. Toţi avem „golful” nostru, acel loc unde, aşa cum trag vapoarele la adăpost, tot aşa ne căutăm şi noi liniştea, spre finalul vieţii. Personajul central va fi tatăl meu.

Reporter: Mult succes!
Corneliu Cubleşan: Mulţumesc.

Carmen NEGREU