Constantin Trandafir, critic literar recunoscut, s-a născut în localitatea Iveşti, judeţul Galaţi, la 4 iunie 1939. S-a stabilit în Câmpina din 1972. A urmat şcoala elementară în comuna Griviţa şi în târgul Iveşti, apoi liceul la Galaţi, iar din 1958 a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1963. În 1980 obţine titlul de doctor în Filologie şi scrie o serie de materiale de specialitate.

Reporter: Cum aţi ajuns pe meleagurile câmpinene?
Constantin Trandafir: La vremea când am terminat facultatea erau nişte legi draconice, în privinţa stabilirii într-un oraş. Se ţinea cont de faptul că puteai obţine o locuinţă, dacă erai din oraş, dacă munceai tot în acelaşi loc. Mă căsătorisem, eram cadru didactic la Galaţi, la un liceu, adiacent liceului „Vasile Alecsandri”. Le-am spus celor de la liceu: nu mă ajutaţi să obţin un apartament, plec unde voi vedea cu ochii! Nu fusesem niciodată în Câmpina. De la secretariat mi s-a spus despre acest oraş că e frumos, e pe Valea Prahovei. Am fost de acord, ne mai vrând să stau cu cei care nu doreau să mă ajute. Aşa am ajuns la Câmpina, în 1972, unde am predat limba română la liceul „Nicolae Grigorescu”, actualul Colegiu. Am rămas aici, până m-am pensionat.

Reporter: Ce v-a determinat să fiţi atras către filologie, mai ales, către critică literară?
Constantin Trandafir: Am fost atras, în contextul în care ştiam că trebuie să fiu scriitor. Simţeam de multă vreme că eu sunt omul care scrie. Citeşte şi scrie. Nu am avut antecedente de tip creator. E greu, nu poate spune nimeni. Poate acei creatori de ficţiune, de poezie, în primul rând de poezie şi în al doilea rând, de proză, care au această vocaţie întipărită. Eu n-am avut vocaţie pentru poezie, deşi am debutat cu poezie, „Firicel de iarbă” în 1955. Dar, după aceea mi s-a părut că n-am talent. Mai târziu, m-am gândit să scriu proză. Apoi, mi-am dat seama că e mai bine să nu scriu nimic, dar să scriu despre cărţile pe care le citeam şi care nu-mi conveneau. Se impunea spiritul critic. Am mers pe latura aceasta; să mă pronunţ eu, despre ceea ce citesc. Şi citeam pe rupte, ca şi acum, de altfel.

Reporter: Cu ce anume aţi debutat, în acest domeniu al criticii literare?
Constantin Trandafir: Prima carte, ca debut editorial, a fost în 1981, cu monografia Paul Zarifopol, la editura Minerva. Apoi, am început să public aproximativ curent. Următoarea carte, tot atunci, în „epoca de aur” a fost Dinamica valorilor literare, la editura Eminescu, apoi a fost un eseu, de proporţia unei cărţi, despre Ştefan Petică. El s-a născut în aceeaşi localitate în care m-am născut şi eu. Este, într-adevăr, „cel dintâi simbolist declarat şi veritabil”. Cuvintele acestea sunt ale lui George Călinescu.

Reporter: Critica literară înseamnă să scoateţi în evidenţă doar partea negativă a unei scrieri?
Constantin Trandafir: Aşa se crede, de la cuvântul „critică”, care vine din grecescul kritikos şi care înseamnă, judecată. Cuvântul a fost preluat şi în sensul de a fi împotriva unei opinii, a unui fenomen literar, social şi aşa mai departe. Nu este aşa! La şedinţe era critica şi autocritica. Cum spuneam, critica înseamnă judecată. Critică literară, judecată literară, care presupune neapărat spiritul de observaţie, de discernământ, de a vedea ce e bun şi ce nu e bun; ce anume corespunde principiului estetic şi nu neapărat gustului tău de om care nu ai spirit critic. De asemenea, critică poate să fie şi un studiu, un articol, un eseu în care apreciezi de la început până la sfârşit, o scriere bună. E critică literară!

Reporter: Lumea literară v-a reproşat vreodată criticile, atâta timp cât nu aţi stat în faţa colii albe, pe care să aşterneţi intriga unui roman de dragoste, de exemplu?
Constantin Trandafir: Da! Cei care nu ştiu ce înseamnă critică sunt chiar scriitori, poeţi. Mai ales, puzderia de poeţi fără talent. Dar, despre aceştia nu prea scrii. Nu poţi să scrii despre toate cărţile şi atunci, le mai şi selectezi. Sunt unii critici, care scriu din motive de apropiere sentimentală, prietenească, scriu de bine, despre o carte.

Reporter: Cum se poate păstra obiectivitatea criticului, faţă de scriitor şi opera sa?
Constantin Trandafir: Eugen Lovinescu spunea: cine nu este onest, nu e critic literar. Am citat din memorie. Şi este cea mai slabă putere de rezistenţă a unui critic literar, lipsa de obiectivitate a gustului. Se spune că gusturile nu se discută. Nu! Se discută. Nu se discută gustul mâncării şi al culorilor, pe câtă vreme, gustul ideal, gustul literar, se discută. Şi-apoi nu trebuie să scrii decât potrivit gustului estetic. Gustul estetic nu e de natură fiziologică, să spun că-mi cade bine mie, la ficat. Nu! Apoi, gustul estetic nu e de natură sentimentală. Sub nicio formă, ceea ce este sentimental, emoţionabil, moral, retoric, este neestetic. Mai auzi pe careva spunând că n-a mai plâns de mult, asupra unei cărţi. În primul rând, înseamnă că nu ştii să citeşti şi în al doilea rând, dacă o carte te-a făcut să plângi, e o carte proastă! O carte te poate face să te emoţionezi. Plângi, când pierzi pe cineva drag. Tragedia clasică nu trebuie să te facă să plângi. Poate fi criticul obiectiv?  Nu! Şi nici nu e bine. Critica este subiectivă, pentru că exprimă personalitatea celui care face critica, aceasta reprezentând subiectivismul. Nu poţi face critică personală, să fie vocea ta, dacă nu se trece prin prisma vederii tale. Acel subiectivism însă, trebuie controlat. Să ai un reflex al controlului.

Reporter: Aţi fost criticat vreodată, din punct de vedere al scrierilor dumneavoastră?
Constantin Trandafir: Eu am scris aproximativ 20 de cărţi. Când nu au fost comentate, am înţeles. Nu le-au convenit. Când au fost comentate, s-au comentat pozitiv. Într-o bună zi am găsit un comentariu negativ, despre a doua carte a mea. Atunci m-am simţit cumva, nemulţumit. Până mai încoace, mai în prezent, s-a scris prea bine, chiar cu superlative, ceea ce nu trebuie să încânte niciodată. În schimb, am găsit pe internet nişte cuvinte dezaprobatoare la cartea mea despre Mihail Sebastian. Deci, au fost şi critici.

Reporter: Ce aţi mai publicat în ultima vreme şi ce anume aveţi acum, pe masa de lucru?
Constantin Trandafir: Am adunat multe date. Scriu şi un jurnal din ’74, în ideea de a fi publicat cândva. Astfel, a apărut acum, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la Revoluţie, cartea jurnal, care se numeşte „1989 Vedere din provincie”, o vedere din Câmpina către ţară şi către lume. O altă carte este „1990 Anul şarpelui orb”. Ultima carte, cea mai recentă, mult dragă mie este „Scriitori şi teme – conversaţii în bibliotecă”. De vreo 5-6 ani mă străduiesc să scriu o carte, care aş vrea să fie cea mai valoroasă. Aşa vreau, eu. Nu ştiu ce-o să iasă. Vreau să scriu despre Hortensia Papadat-Bengescu. Se va numi „Hortensia Papadat-Bengescu –  Convergenţe Europene”. Abia aşteaptă concetăţenii mei de la Iveşti, unde se află şi un muzeu dedicat marii romanciere, şi este şi muzeul lui Ştefan Petică. Lucrez pe mai multe planuri.  Mai trebuie să termin cartea despre proză, „Cititul cărţilor – Proza”. E aproape terminată. Mi-a mai intrat în cap să scriu un roman epopee. Mi-am zis eu, ce-ar fi să scriu o carte care să se numească „Ascensiunea lui Băsescu nu a fost oprită”. Să parafrazez un titlu al lui Bertolt Brecht, care a scris o piesă de teatru “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”. Literatura noastră, din anul 2000 încoace, şi-a revenit la adevărata ei menire. Au rămas fanaticii politici care nu pot să facă literatură şi nici critică literară pentru că sunt părtinitori. O mare parte a scriitorimii noastre a venit la realitate, în ceea ce priveşte literatura. Unii, însă, au rămas în ipostaza de fanatici apărători ai formaţiunii proprii, ai ideologiei personale. Nu se poate face literatură dacă eşti partizan al unei orientări stricte, dacă nu ştii să iei distanţa estetică. Dacă eşti fanatic, oportunist mizerabil, ai terminat-o cu scrisul! Carmen NEGREU