COMPARAŢIE: examinare a două lucruri, fiinţe sau fenomene, făcută cu scopul de a stabilii asemănările şi deosebirile între ele. Figura de stil care constă în alăturarea a două obiecte, acţiuni, personaje, pe baza unor însuşiri comune (DEX). Vine deci, o vreme când e bine să ne oprim din goana de zi cu zi, aşa, ca să ne tragem puţin sufletul şi în linişte, să privim în jurul nostru, să analizăm ce s-a întâmplat în ultima vreme, să comparăm lucrurile vechi cu cele noi.

CONSTRUCŢII PE TERENURI ÎN PANTĂ: Terenul în pantă, denivelat, cutat de văi şi viroage, presărat cu arbori, este tipul de teren caracteristic zonei montane. Şi pentru că el a existat din totdeauna şi la Sinaia, oamenii nu l-au putut ignora, au încercat să-l valorifice, să-l îmblânzeacă întorcând prin iscusinţă şi înţelepciune, un aparent dezavantaj în favoarea lor. Orice teren în pantă, poate ascunde pentru cei neavizaţi, sub stratul verde de iarbă, o serie de ”surprize” cum ar fi: pânza freatică, sol instabil, consistenţă fragilă, tendinţe de alunecare sau umezeală. Iată de ce, în special aici, sondarea geologică a terenului înainte de edificarea clădirii, este nu doar binevenită ci absolut necesară. Lucrul cel mai rău posibil îl reprezintă destabilizarea terenului. Ea poate fi rezultatul unor excavaţii nechibzuite, a defrişărilor iraţionale, a ignorării prezenţei apei sau a cumulului acestor acţiuni. Destabilizarea este un fenomen ireversibil care poate transforma cât ai clipi, un teren construibil în unul neconstruibil adică un bun imobiliar într-o non-valoare, consumatoare de bani. Excavaţiile exagerate pot întrerupe stratificaţia naturală a solului, incitând terenul să alunece, precum nişte blaturi suprapuse de tort pe cremă dintre ele sau lăsate deschise, pot favoriza acumulări de ape pluviale şi mai apoi activarea unor straturi de alunecare iniţial pasive. În zonele montane săpăturile se limitează la minimum posibil, se fac în trepte retrase succesiv şi sunt ocupate cu viitoarea construcţie în cel mai scurt timp posibil. Tehnologia de execuţie şi modul de conformare trebuie să constituie principii de bază, încă din faza de proiectare. În mai toate zonele montane, regimul de precipitaţii este unul ridicat. Şiroind la suprafaţă după ploaie sau ascunsă în stratificaţia solului, apa îşi croieşte cu perseverenţă drum spre albiile pâraielor şi ale râurilor. Să ignori acest lucru sau, şi mai rău, să încerci să opreşti apa din drumul ei, asta poate fi o greşeală capitală. Sunt clădiri poziţionate aiurea, unde fundaţiile lor funcţionează ca adevărate baraje în faţa apei de adâncime şi unde, apa astfel acumulată, va înmuia în timp solul pe care se sprijină casa şi aceasta fie se va înclina, fie va pleca puţin mai la vale. Sistemele de drenuri, pentru captarea şi dirijarea apelor freatice, împreună cu rigolele de suprafaţă de colectare a apelor pluviale, sunt două elemente vitale pentru asigurarea unei  bune comportări în timp a oricărei clădiri edificate într-o zonă montană. Defrişările iraţionale expun terenul unui alt regim de precipitaţii, mult mai crescut, lucru care poate produce activarea straturilor de alunecare care, în acest caz, nu mai beneficiază nici de liantul reprezentat de rădăcinile arborilor tăiaţi. Este un motiv suficient de puternic pentru a limita pe cât posibil tăierea arborilor doar la amprenta ocupată de viitoarea casă, realizarea în paralel a unor plantări compensatorii împreună cu inierbarea terenului afectat de şantier. Nu orice teren trebuie construit. În zonele vechi ale Sinaiei există şi astăzi o alternanţă între terenurile construite şi cele libere, care poate fi explicată şi prin natura proastă a solului. Nu pe orice teren trebuie construit cu orice preţ. De cele mai multe ori, încăpăţânarea te costă mult şi sunt destule situaţii în care consolidarea terenului poate valora cât terenul însuşi. La urma urmei, terenul este cel care susţine clădirea, o pune în valoare şi o scoate în evidenţă. Poate fi, însă, şi invers.  arh. Nicolae Dan MANEA