Cultura

Christian Crăciun: „Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc”

Christian Crăciun s-a născut în 1953, localitatea Floreşti din judeţul Prahova. A absolvit liceul „I. L. Caragiale din Ploieşti, a urmat facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, după care a devenit profesor la Moreni, regăsindu-se şi azi în aceeaşi postură. Fiind un împătimit al scrisului încă din vremea când era elev de liceu, continuă să colaboreze, de-a lungul timpului, la diverse publicaţii, prin eseuri, recenzii şi critică literară, fiind recunoscut ca un important critic literar, eseist şi publicist, ce abordează o varietate de subiecte privind viaţa culturală, literară, socială sau politică.

Reporter: De unde această dorinţă de a scrie? E patimă?
Christian Crăciun: Este. E patimă! Nu ştiu…M-am născut cu ea. În primul rând, a cititului! După ea, aproape, a venit, inevitabil, şi cea a scrisului. Mama era o cititoare înrăită. Cu siguranţă, de la ea am moştenit plăcerea de a citi. În privinţa scrisului, nu. După câte ştiu, nu am ascendenţe în zona asta. Scrisul a venit oarecum, de la sine. Vorba lui Caragiale, nu-i român, care să ştie să citească, să nu vrea să scrie. Am scris poezie, în adolescenţă. Din fericire, mi-am dat seama destul de repede că nu e pentru mine. Nu aveam originalitate şi am trecut, după destule dibuieli, încercări, am mers într-o chestiune mai moluscoidă, cum îi spun eu, adică, fără formă, fără reguli, care este eseul. Mă simt eu mai bine şi practic.
Reporter: Ce fel de subiecte v-au atras?
Christian Crăciun: Prima mea carte are un aspect mai fragmentar, este chiar o culegere de fragmente, unele de câteva rânduri, altele de câteva pagini, fiind axată, în special, pe tema limbajului. E vorba de comunicare, de ceea ce înseamnă limba, analiza unor expresii româneşti, mai ciudate. A doua carte este cea despre Eminescu are, în centru, problema timp, mai de ordin filozofic, să spunem. Timpul şi moartea se găsesc aproape, în fiecare text eminescian. Am analizat în această lucrare, care a fost şi teza mea de doctorat, timpul, într-un singur poem, de fapt, în Memento Mori. Poate că este cel mai mare, şi la propriu şi la figurat, cel mai mare poem eminescian. Am încercat să-l abordez, nu din punct de vedere filozofic, ci din punct de vedere poetic. Care sunt metaforele, imaginile asupra timpului, care apar. Pentru că, se ştie: nu poţi defini timpul. E un indefinibil! Şi-atunci, poetul, obsedat de curgerea asta, „vreme trece, vreme vine”, prin meserie, ca să zic aşa, e obligat, să găsească nişte imagini, pentru a sugera curgerea timpului. Aşa m-am oprit la acest poem despre curgerea timpului, care duce, inexorabil, spre moarte, fiind totul, cea mai teribilă cascadă, avalanşă, tsunami, cum vreţi să-i spuneţi, de imagini din poezia eminesciană. Eminescu îşi dă drumul la capacitatea lui imaginativă, atingând, probabil, maximumul în poem. Nu mai are nici un fel de cenzură, de limită! Vede flori cât stejarii, vede poduri din pânză de păianjen…Totul capătă nişte dimensiuni fabuloase. Cercetate cu atenţie, se văd a fi mânate tot de această obsesie a ieşirii din timp. Ca să vezi ce este, să vezi ceva, trebuie să fii în afara acelui ceva! Ca să vezi Pământul, trebuie să fii undeva în cosmos. Ca să vezi Timpul, trebuie să fii undeva dincolo de Timp. Or, nu poţi să fii dincolo de Timp! Şi, din contradicţia asta, se naşte, am zis eu, toată poezia eminesciană.
Reporter: Când aţi simţit că v-aţi împlinit, ca scriitor?
Christian Crăciun: A, nu! Nu m-am simţit, deloc, ca scriitor! Pentru mine, scrisul e doar un exerciţiu de auto-limpezire. N-am deloc orgoliul auctorial şi, prietenii îmi spun că asta e un păcat, o greşeală. Am mii de texte neadunate în carte. În cărţi am eseuri şi recenzii, prezentări de carte cu sutele, de-a lungul atâtor ani, pe care nu le consider demne de… sau poate sunt onorabile, dar nu am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc, şi-atunci, trebuie să fii mai econom cu el.
Reporter: Ce cărţi aţi publicat?
Christian Crăciun: Practic, am trei cărţi. Este vorba de „Intrări în labirint”, cea de eseuri, în 2005. Am ieşit foarte târziu. Am mai avut o carte înainte de ’89, dar a fost un volum colectiv despre Rebreanu, unde am avut un studiu despre Pădurea spânzuraţilor. A fost o carte îngrijită de profesorul Mircea Zaciu, de care sunt mândru, pentru că mai apar în ea Mircea Eliade, o grămadă dintre autorii noştri celebri. Faptul că am fost admis în acea antologie despre Rebreanu, sigur, nu poate decât să mă onoreze. A treia carte este „Ucronia eminesciană”, despre care v-am vorbit. De ce, Ucronia? Toată lumea întreabă. E un termen care vine de la Cronos – timp – şi format după modelul „utopie”. Dacă utopia este un teritoriu imaginar, ucronia este un timp imaginar, acel timp după care Eminescu râvneşte să-l poftească şi care să nu-l ducă la moarte, ceea ce, evident, este imposibil. Timpul, de aceea, curge într-un singur sens, pentru că duce la moarte. Or, el, în toată poezia lui, râvneşte acest, în ghilimele, „timp”, pentru că, de fapt, nu e timp.
Reporter: Cum vedeţi condiţia scriitorului, în zilele noastre?
Christian Crăciun: Aici, în România? Foarte proastă, cumplită! S-au întâlnit două boli, deodată. Cum se spune că, de obicei, un om nu se îmbolnăveşte dacă are tuberculoză, şi de cancer. La noi, asupra scriitorului, au venit două boli deodată: capitalismul, condiţia economiei de piaţă, ca să-i spunem elegant, care trebuie să fie, fără îndoială, dar scriitorul român nu era pregătit mintal şi fizic pentru o concurenţă, pentru sistemul editorial şi, a doua, partea ideologică. E vorba de ruperea de trecut, de care ne despărţim greu, de mentalităţi. Cred că ar mai fi şi a treia, anume criza lecturii. Nu se mai citeşte. Toată lumea se plânge de asta! Unii sunt optimişti, crezând că ne vom reveni. Eu fac parte, din păcate, dintre pesimişti. Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul de mâine se pregăteşte azi. Pentru literatură, trebuie să-l învăţ din clasa a treia, a patra să-i placă să citească, indiferent că citeşte pe calculator sau altfel, nu mă interesează pe ce suport, dar să citească. Mă rog, să citească orice, măcar romane poliţiste, pe care eu le devoram în adolescenţă. De toate acestea, cei mai atinşi sunt scriitorii foarte tineri, deşi, paradoxal, ei s-au adaptat bine la economia de piaţă. În ultimii 7-8 ani, s-a tradus în Occident mai multă literatură decât s-a tradus de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus scriitori buni, numai că, aici, ţine iar de o anume mentalitate a noastră. Noi vrem să intrăm în literatura lumii cu cei mari, Caragiale, Creangă, Blaga. Or, nu se poate! Eminescu sau Creangă sau Caragiale sunt intraductibili. Sunt scriitori idiomatici, legaţi mult de limba română, încât, dacă-i traduci, nu rămâne nimic de ei. Pe de altă parte, ei sunt scriitori ai secolului XIX. Trebuie să intri cu scriitorii de acum. Şi avem pe Dan Lungu, dintre cei mai traduşi, Cărtărescu, probabil cel mai mare scriitor român din zilele noastre. A plăcut literatura română, are ceva de spus. După ce „bagi piciorul în uşă” cu această literatură tânără, după aceea poţi începe să-i traduci şi pe cei mari.
Reporter: Ce aveţi pe masa de lucru în acest moment?
Christian Crăciun: Nu e zi să nu scriu. Acum am un eseu despre căutare, ce înseamnă a căuta. Spre ce bat? Grea întrebare. Caut ziua de ieri, cum zice românu’. Încerc să definesc starea asta a omului, care nu trebuie să se oprească niciodată. E ca atunci când eşti pe câmp şi vezi orizontul. Faci un pas şi vezi că şi el face un pas mai departe. Cam asta e căutarea. Dacă ai găsit ceva, să nu te opreşti, să începi să cauţi altceva mai departe. Fiecare răspuns găsit, la rândul lui, mai trezeşte zece întrebări, zece subiecte de căutări. Asta vreau să încerc să descriu, să abordez, pornind şi de la cunoştinţe filozofice, această stare a omului de a căuta, de a nu se opri, de a nu sta pe loc. Dacă am vreun regret, e legat şi de ceea ce îmi reproşează mulţi dintre prietenii mei, scriitori şi mari oameni de cultură. E vorba de retragerea mea provincială şi refuzul de a ieşi în faţă. Uneori o regret, uneori o binecuvântez ca o bună alegere, care m-a ferit de a intra într-o anume mocirlă, care nu-mi place. Nu sunt făcut să înot prin ea, trebuie să ai o anume dexteritate, care mie îmi lipseşte. Mai regret că nu am făcut, la timp, pasul către învăţământul superior, cu toate că poate fi bine şi că am rămas la liceu. Nu ştiu… sunt regrete inerente oricărei biografii.
Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult?
Christian Crăciun: Cum zice românul, în primul rând sănătate, să am putere să citesc mult. Am planuri mari de lectură! Poate o să-mi adun şi eseurile risipite prin reviste, de zeci de ani, să mai scot o carte şi să mai ţin conferinţe pe diferite teme, cum fac de ceva timp şi a început să-mi placă, şi poate să reuşesc să mă mai plimb prin Europa.  Carmen NEGREU

Targul National Imobiliar
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co