Imobiliare Valea Prahovei
Actualitate

Alfred Dumitriu: „Când sculptezi, dai formă ideilor şi trăirilor”

Este câmpinean prin adopţie, venit din Dâmboviţa. Sculptor consacrat, are un palmares bogat, numeroase expoziţii personale naţionale şi internaţionale (Italia, Franţa, Germania, Elveţia). Lucrările sale se regăsesc expuse în multe dintre oraşele ţării şi la colecţionari aflaţi pe cele cinci continente. Deţine o galerie proprie în locuinţa sa, realizată cu mare dragoste şi efort material, despre care puţină lume ştie. Alfred Dumitriu ştie să surprindă şi să redea în operele sale blânda rază a soarelui, ce atinge divin valurile mării…, reuşeşte să adune în spatele unei priviri adânci, ce ascunde jarul mocnind al creaţiei, hrana inspiraţiei sale, luată din miracolul unui răsărit de soare.

Reporter: Ce v-a atras către sculptură?
Alfred Dumitriu: Pentru mine nu este o taină, dar, pentru alţii… lasă să rămână taină… În orice caz, este simţul pe care îl avem toţi oamenii, simţul tactil, de când te trezeşti la sânul mamei. Atingerea cu obiectul, cu viul, cu neviul, faptul că poţi să vezi într-o formă, o idee…, şocul… Toate astea m-au făcut să mă apuc de sculptură. Bineînţeles că a contat foarte mult şi mediul, ceea ce vezi în familie…, îţi alegi un model. Tatăl meu, fără să aibă studii de specialitate, a avut har. Întrucât nu putea să ne întreţină cu venitul pe care îl avea dintr-o slujbă a lui, a început să picteze. El, practic, avea studii de inginerie, calcule ale traiectoriei obuzelor, fiind militar de carieră. De la aşa ceva să treci la artă e ceva… Apoi, emulaţia din liceul pe care l-am făcut în Moldova, la Moineşti, clasă de matematică-fizică… În ultimul an, am fugit la Braşov, unde am făcut arte plastice, la un liceu de artă.

Reporter: Care a fost prima dumneavoastră lucrare?
Alfred Dumitriu: Stau şi mă gândesc, pentru că e greu să-i spun lucrare… De când eram la şcoală, săpam în cretă tot felul de portrete istorice sau am luat dălţile de la atelierul de lăcătuşerie şi am cioplit nişte bolovani pe un deal sau alegeam crengi cu forme ciudate şi le delimitam expresia în funcţie de ce mi se părea mie că există acolo. Faptul că am început să le fac colegilor portrete nu a fost chiar un început. Oricum, toate lucrurile astea s-au întâmplat concomitent. Însă, în perioada respectivă, m-am hotărât să fac sculptură, pentru că îmi plăcea şi să cânt, şi să joc teatru. Uşor, uşor, m-am îndreptat către sculptură. Asta mi s-a părut că mi se potriveşte cel mai bine.

Reporter: Cum vă făceaţi studiul, dincolo de şcoală?
Alfred Dumitriu: Şi în armată am studiat, după soldaţi, câştigându-mi un statut special în partea a doua, când mi s-a dat un fel de atelier, un spaţiu în care am lucrat. Am avut ocazia să stau pe lângă artişti din Bucureşti, oferindu-mi ajutorul. Asta se întâmplă şi acum. Cei care pornesc pe acest drum fac un fel de ucenicie, învăţând în acest fel tot ce e de învăţat. Am făcut eforturi mari. Plăteam intrarea la Muzeul „Medrea” din Bucureşti, ca să pot să fac studii, desene, după lucrările lui. Alteori, purtam o uniformă de licean, deşi nu mai eram, ca să pot intra la atelierele Liceului de Arte „Tonitza” din Bucureşti, printre elevi, să mai lucrez şi eu. Făceam servicii la diverşi artişti, iar ei îmi mai dădeau sfaturi. Dar, important este modelul pe care ţi-l alegi.

Reporter: Ce model sau modele v-aţi ales, care v-au sedimentat, cumva, arta?
Alfred Dumitriu: Cei mai mari! Şi bineînţeles că cei mari aparţin culturii universale, chiar dacă sunt români, italieni, din vremea noastră sau din alte vremuri. Mi-au plăcut foarte mult anonimii din preistorie. Fantastic, de mult! Mi-au plăcut foarte mult cei care, nu în mod sigur, sunt autorii lucrărilor atribuite din civilizaţia greacă, epoca preelenistică, elenistică şi mai ales cea clasică. Toate marile culturi, din toate continentele, au avut vârfuri şi vârfurile toate au avut ceva comun. Acest lucru m-a făcut să mă apropii, m-a atras către ei. Dacă e să spun vreun nume, aş începe cu al nostru, cu Brâncuşi. Vrei, nu vrei, privind un răsărit de soare pe care l-a privit şi el… lui i s-a dăruit ceva, ţie altceva… E un loc de întâlnire. Eh, sigur că pentru şcoală au fost foarte importanţi, artiştii afirmaţi din arta modernă şi chiar din arta contemporană. Henry Moore, modelajul său…, la francezi Rodin…, cei care au rupt-o cu studiul anatomic, Bourdelle… Ţin minte că eram student şi mă uitam ore în şir, într-un album ce-mi fusese dăruit, la Pieta Rondanini a lui Michelangelo. Nu e vorba de cea făcută la 16 ani, ci la 80 şi ceva de ani, înainte de a muri. N-avea nimic de-a face cu ce se lucra în epoca lui. Ce compoziţie e acolo! Te învârţi la orice înălţime, din orice unghi, e un alt desen şi peste tot e perfect echilibrat! Dar, sculptura e o treabă de maturitate, în general. La vârsta a treia începi să o faci.

Reporter: Dumneavoastră ce sculptaţi? Vă consideraţi un avangardist?
Alfred Dumitriu: Când sculptezi, dai formă ideilor şi trăirilor. Asta sculptezi! Nu contează că faci în piatră sau în altceva. Avangardist? Nu! Sunt chiar cuminte. Merg pe la târgurile internaţionale şi acolo se experimentează foarte mult.

Reporter: De fapt, ce înseamnă „cuminte”?
Alfred Dumitriu: Sunt interpretări care sunt accesibile, sunt uşor de înţeles. Dacă te legi de sentimentele pozitive, de trăirile pozitive, specific omeneşti, lucrurile nu sunt nărăvaşe, sunt cuminţi. Şi nu, sentimentele negative nu înseamnă avangardism. Arta trebuie să experimenteze totul, chiar şi categoriile estetice negative, grotescul, urâtul, mizerabilul. Toate acestea trebuie experimentate. Şi în muzica foarte frumoasă există pasaje urâte, care scot în evidenţă mai mult, tocmai prin contrast, frumosul.

Reporter: Cum primiţi inspiraţia, ideile?
Alfred Dumitriu: E un mister şi pentru mine… Ideile vin de nu le faci faţă, câteodată. În orice caz, de vreo 20 de ani încoace, am un fel de exerciţiu. Am avut parte de un moment de inspiraţie, privind un răsărit deasupra mării. Şi, pentru că aveam la mine o hârtie şi un creion, am făcut câteva schiţe. Apoi, am încercat să repet acest exerciţiu, am văzut că sursa e darnică şi, fără pic de ruşine, mă duc şi mă hrănesc mereu de acolo. Sunt convins că lucrul acesta l-au exersat mulţi artişti care lucrează cu arta vizuală. Poţi să observi din reflexele luminii pe valurile apei, nişte forme pe care să le regăseşti în ceramica din Mexic sau din Japonia, China sau de oriunde din lume. Poate că şi atunci a stat cineva şi s-a uitat şi a văzut… şi văd şi eu acum…

Reporter: Care a fost ultima expoziţie la care aţi participat?
Alfred Dumitriu: Ultima expoziţie am avut-o la Timişoara, între 4 şi 14 noiembrie, cu tema „Cabala”. Am expus într-un spaţiu foarte frumos, într-o clădire de patrimoniu, care n-a avut destinaţie nobilă tot timpul. Pot spune că a fost o expoziţie de succes. Mi-au plăcut mult oamenii Timişoarei. Mi-a plăcut modul cum îşi găsesc loc şi timp pentru consumul actului de cultură.

Reporter: Se poate trăi din artă, respectiv din sculptură?
Alfred Dumitriu: Da, se poate trăi! De fapt, cel mai bine se poate trăi din artă, pentru că îţi iei „plata” de când faci lucrarea. Dacă o faci în aşa fel încât să ţi se ridice părul pe ceafă când creezi, atunci ai şansa să se întâlnească ceea ce ai făcut, cu cineva pe care nu l-ai văzut niciodată, care nu ştie nimic despre tine şi căruia i se ridică şi lui părul pe ceafă, când vede lucrarea. Din dorinţa de a rămâne cât mai aproape de acel lucru făcut, uneori îl cumpără. Şi asta se întâmplă în toate domeniile, în toate limbajele culturale.

Reporter: Aţi întâlnit multe persoane cărora li s-a ridicat părul pe ceafă la vederea operelor dumneavoastră?

Alfred Dumitriu: Atâtea cât să pot trăi din asta şi cât să-mi pot face munca. Carmen NEGREU

Targul National Imobiliar
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co