Adrian Ionescu: „Părintele Argatu mi-a spus că am văzut Raiul!”
Adrian Ionescu s-a născut în iulie 1949, la Bucureşti. A jucat fotbal la Dinamo, de unde în 1971 a fost „împrumutat” la Jiul Petroşani. În timpul unui meci la Târgul Mureş suferă un accident, în urma căruia a fost declarat mort şi dus la morgă. Şi-a revenit miraculos, după o moarte clinică. Chiar dacă specialiştii în fotbal de la vremea respectivă, îl considerau un talent, cu un viitor promiţător, din cauza accidentului a fost nevoit să renunţe la pasiunea sa pentru acest sport. Cu timpul a ajuns un prosper om de afaceri, stabilindu-se la Brebu, în Prahova.
Reporter: Aţi trăit o experienţă rară de viaţă, pe care am dori să ne-o împărtăşiţi.
Adrian Ionescu: Aveam 21 de ani. Am jucat fotbal la Dinamo, începând cu echipa de copii, până la nivelul echipei mari. Eram portar. În 1971, am fost transferat pentru o perioadă de 6 luni la Jiul Petroşani, echipă care era tot în divizia A. Jucând la Târgul Mureş cu echipa lor, am avut un accident pe teren, în minutul 21, cred. Am fost lovit la cap. În momentul când am fost lovit, arbitrul ne-a acordat lovitură liberă. Ceea ce vă spun acum este de fapt, ceea ce mi-au povestit unii spectatori, colegi de-ai mei jucători, antrenorul. În momentul când m-a lovit un jucător de la echipa adversă, eu nu am mai ştiut absolut nimic. Lovitura, pe care au constata-o şi medicii, şi efectul ei, a fost un fel de spălare de creier. Cum spuneam, după acordarea loviturii libere, m-am ridicat de jos, mi-am reluat locul în poartă. Ieşind din poartă, am luat linia spre corner, în aproximativ un metru şi ceva, înainte de a atinge steagul… am întins mâna stângă să mă ţin de steag probabil, am căzut. Repet, este ceea ce mi-au spus alţii despre ceea ce am făcut, pentru că eu, nici în ziua de azi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat după momentul loviturii şi până la momentul când mi-am revenit, la morga spitalului din Târgul Mureş. Acolo fusesem dus, după ce medicii au constatat că nu mai am funcţii vitale.
Reporter: Când v-aţi revenit, eraţi pe masa de autopsie sau într-un sertar frigorific?
Adrian Ionescu: Ulterior acestei întâmplări am aflat că o persoană declarată decedată, nu se bagă imediat în frigider ci este lăsată câteva ore, undeva pe ciment sau pe vreo masă. Eu am fost aşezat pe masă. Anatomopatologul şi-a cerut scuze echipei de fotbal, care se afla în curtea spitalului şi aştepta să mă ia de acolo, mort, bineînţeles, după ce se efectua autopsia. Medicul avea un eveniment fericit în familie şi nu putea să-mi facă autopsia în acea seară. Evenimentul lui, norocul meu. Altfel, mă tăia! Am fost închis în interiorul sălii de autopsiere, care avea două uşi, una de lemn şi un grilaj metalic pe partea din afară, încuiat cu lacăt. Când am deschis ochii, primul lucru pe care l-am văzut, a fost o lampă chioară, deasupra mea. Nu ştiu cât era ceasul când m-am ridicat de pe masa aceea din ciment. Am rămas pe marginea ei şi am început să privesc încăperea, care era luminată difuz. Nu eram dezbrăcat, complet. Aveam jambierele şi ciorapii, fără ghete, plus suspensorul şi chilotul. Atât.
Reporter: Cum aţi reacţionat, după ce v-aţi revenit? La ce vă gândeaţi?
Adrian Ionescu: În primul moment, m-am întrebat ce caut eu în acea încăpere. Vreau să fac o mică paranteză. În perioada când jucam la Dinamo, eram şi angajaţi ca subofiţeri pe la anumite secţii de miliţie. Din când în când, ne mai duceau pe la birourile judiciare, de cercetări penale, să mai vedem şi noi, cum stau lucrurile, să nu fim chiar, „pe dinafară”. Revenind la întâmplare, mă gândeam că acea încăpere semăna cu un birou de cercetări penale, „beciul”, cum se spunea. Dar, mi s-a părut ciudat că eram pe acea masă, acolo, eu fiind până în acel moment, practic, într-o altă lume. La vremea aceea avem părul mare şi perciuni, ca Elvis Presley. M-am dus la o chiuvetă şi m-am spălat pe ochi, privindu-mă în oglindă şi întrebându-mă dacă ceea ce vedeam sau făceam, era ceva real. M-am tras de perciuni să văd dacă simt sau nu, ceva. În minte nu aveam decât: ce caut eu acolo dezbrăcat şi la Cercetări penale? Ce-am făcut, de sunt băgat, la „beci” şi, aproape dezbrăcat? Atunci, m-am gândit că dacă tot sunt la miliţie, să mă uit prin sertare, poate văd vreun dosar, vreun indiciu care să mă facă să înţeleg rostul meu, acolo. Când am tras primul sertar, am văzut o bătrânică. Moartă, bineînţeles, pentru că ara un sertar frigorific. M-am speriat şi am împins sertarul la loc. Am zis că nu se poate aşa ceva. M-am spălat din nou pe faţă, iar m-am tras de perciuni şi chiar m-am ciupit şi de obraji, gândindu-mă ce caut eu la morgă. M-am dus şi am mai tras de un sertar, unde am văzut un ţigan, plin de broboane de gheaţă pe faţă. Am împins rapid sertarul cu piciorul, fiind mai jos, undeva. Atârna o etichetă de sertar, am citit şi scria „necunoscut”. De acolo, din lumea în care venisem eu, ajungând aici, crezând iniţial că sunt într-un „beci” al miliţiei şi apoi să-mi dau seama că sunt la morgă, am constatat că nu înţeleg nimic, nu puteam realiza absolut nimic. Ce s-a întâmplat, de ce mă aflu acolo? Nu-mi venea să cred, pur şi simplu şi, din cauza asta mă controlam permanent, ciupindu-mă de faţă şi trăgându-mă de păr. Sunt pe lumea asta sau în cea în care eram, până să mă trezesc?
Reporter: În ce „lume” aţi fost, ce aţi văzut, ce aţi simţit?
Adrian Ionescu: Eram undeva, într-un loc, despre care nu pot să spun, în sensul clar al unei locaţii anume. Eram pe o creastă de munte. Nu erau copaci. Poate nu o creastă, mai mult un loc de fâneaţă, sus la munte. Era cerul perfect, albastru, fără un nor, fără să văd soarele. Mergeam prin această fâneaţă unde existau foarte mulţi fluturi în toate culorile şi păsări care cântau dar nu le vedeam. Din spate, simţeam ca o adiere care mă împingea, înaintam prin iarba aceea crescută cam un metru, prin lanul acesta. Erau multe flori multicolore, mulţi maci. În momentul în care înaintam, această boare, această adiere care mă împingea uşor din spate, deschidea în acelaşi timp, lanul acela, iarba, şi în stânga şi în dreapta, în faţa mea.
Mergeam şi mă uitam la acei fluturi, mari, superbi, care se aşezau pe maci. Dar nu maci din cei mici, cum sunt prin Bărăgan ci cât palma de mari. Îi atingeam şi, parcă, petala respectivă începea să se ferească sau să moară, să se ofilească. Nu am văzut pe nimeni, nu am auzit pe cineva. Mă plimbam pur şi simplu, îmbrăcat de vară, cu o cămaşă albă şi cred că, nişte blugi albi. Cam asta era lumea în care mă aflam în momentul în are m-am trezit la morgă.
Reporter: Cum aţi reuşit să ieşiţi de la morgă?
Adrian Ionescu: Cum spuneam, uşa din interiorul încăperii era deschisă, fiind închis doar grilajul metalic din afară. La un moment dat am auzit un zdrăngănit de cărucior pe hol. M-am apropiat de grilaj şi am văzut o asistentă, o soră, cu un cărucior cu instrumentar medical. Când a ajuns în dreptul meu, am bătut-o pe umăr, întinzând mâna prin grilaj: domnişoară, domnişoară. Ea, săraca, a aruncat căruţul şi a fugit ţipând speriată: a înviat fotbalistu’! Eu strigam în continuare după ea. Au venit medicii şi m-au luat. Când am ajuns sus, am trecut pe lângă o sală unde am văzut-o pe biata asistentă, întinsă pe un pat, auzindu-le pe colegele ei zicând: uite, i-au albit tâmplele! Apoi medicii
mi-au făcut un control amănunţit, constatând că sunt bine. M-au lăsat să plec, împreună cu colegii mei fotbalişti, care, încă aşteptau în curtea spitalului.
Reporter: Cum v-a marcat această întâmplare halucinantă?
Adrian Ionescu: Eram tânăr. Am discutat cu preotul Argatu, care mi-a spus să nu mai povestesc cuiva pentru că am văzut Raiul.
Alţii mi-au spus ca să împărtăşesc şi altora experienţa mea. Nu m-a marcat întâmplarea în sine, reuşind chiar să fac glume cu colegii la întoarcerea la Petroşani. Pentru mine, cea mai mare durere a fost să mi se spună că nu mai pot juca fotbal. O vreme am jucat sub nume fals, la diferite echipe, dar m-a prins arbitrul Nicolae Rainea şi s-a terminat tot. Mai târziu, viaţa mea a luat alt curs. Dar, în bine. Carmen NEGREU
