Mulţi îl consideră „punctul de pornire” al blues-ului în România. Cu totul altfel decât toţi cei pe care îi vedem la televizor, A. G. Weinberger şi-a construit reputaţia cântând pe marile scene ale Statelor Unite ale Americii şi Europei, pentru ca apoi să aducă şi în România aroma blues-ului adevărat.

Nu e dat la radio, nu e dat nici la televizor, nu este produsul mass-media. Concertele sale se ţin, totuşi, cu casa închisă: „Eu îmi permit să fac aşa cum cred eu că trebuie făcut. Noi ne folosim de cântece ca de nişte scuze ca să ne arătăm exact aşa cum suntem, goi, autentici şi cu braţele deschise”. Acordurile răscolitoare ale chitarei lui îi reunesc pe cei prezenţi în sală, oameni diferiţi, dar pentru care muzica este calea spre libertate. Iar muzica lui Weinberger te transpune, în acorduri fine şi voluptoase, pe malurile fluviului Mississippi.
A. G. Weinberger este un om accesibil. Un om dispus oricând să stea la o discuţie cu un reporter care i-a solicitat un interviu pe blog: „Eu întotdeauna mă gândesc invers: trebuie să elimin orice risc şi scuză ca să nu pot fi contactat. Prin urmare, mă folosesc de toate mijloacele tehnice care îmi stau la dispoziţie”. Nu apelează niciodată la impresari. Şi asta pentru că „încă nu s-a născut acel om, în România, care ar avea mai mult interes să mă promoveze, decât am eu însumi”.

„Visul american”
Plecarea în „ţara tuturor posibilităţilor” a fost, pentru A. G., un test. „În America m-am dus să mă măsor, pe cea mai dură piaţă muzicală din lume, unde totul taie în carne direct, unde totul este pe viaţă şi pe moarte”, a declarat artistul.
Plecarea în America a fost plănuită pentru două luni, în anul 2000. Vroia să facă acolo un documentar şi să scrie o carte despre cluburile şi muzicienii din Chicago. Între timp, a primit o ofertă de la Son Seals şi a devenit chitaristul marelui muzician trecut în nefiinţă. Avea un mare avantaj: era european, exotic, special. În America a devenit cunoscut ca „The Transylvanian Guitar Man”- Chitaristul transilvănean. Iar americanii nici nu l-au crezut că Transilvania există. Nu a vrut să se întoarcă de acolo fără un contract de disc- visul fiecărui muzician. În Las Vegas şi-a înfiinţat o trupă şi cu ea a colindat Coasta de Vest, în sus şi în jos, cântând şi vânzând bilete de 19 dolari. „E frumos, pentru o perioadă”, spune acum.  Cât despre România, e de părere că aici se duce lipsă de modele, că România este o ţară încă primitivă în multe aspecte. Conştiinţa colectivă a românilor nu este, deocamdată, prea dezvoltată şi nu poate fi considerată o unitate, iar show-businessul din România merge „după ureche” şi nu este cu nimic impresionant pentru artistul care a cântat alături de B. B. King.

Cea mai inutilă meserie din lume
A făcut din chitară o extensie a lui însuşi, totuşi, A. G. Weinberger nu se consideră „blues-man” şi nici măcar muzician. Pentru că muzica pe care o face este un limbaj, este felul lui de a comunica.
„Meseria mea este a doua cea mai inutilă meserie din lume, pentru că nu îmi trebuie decât mie şi publicului”, spune Weinberger. Şi continuă, în asentimentul celor prezenţi în sală: „Ştiţi care este prima pe lista celor mai inutile meserii din lume? Cea de politician. Este o meserie care nu trebuie absolut nimănui, nici măcar lui însuşi”.
De la A. G. Weinberger am aflat şi despre codul deontologic al muzicianului, un cod foarte puternic şi foarte frumos: să îţi respecţi publicul şi să îţi respecţi munca. De aceea, el este un artist atipic şi nu cântă la festivaluri cu mici şi bere. De aceea spune că breasla muzicienilor este una în care trebuie să îţi dai silinţa să fii acceptat, ca într-o grupare ezoterică; nu e suficient să ţii o chitară în mână ca să fii muzician.

Fără plan B
A. G. Weinberger face muzică pentru că vrea să supravieţuiască, să dea un rost existenţei. Este un om consecvent, iar muzica este meseria pe care şi-a ales-o încă de la vârsta de zece ani. Nu are un plan B, nu are o metodă de „evacuare” pentru cazul în care nu îi merge. „Sunt un grădinar care a pus o singură sămânţă în pământ. Ştiam că o să crească la un moment dat, ştiam că o să dea roade la un moment dat, nu ştiam ce fel de roade o să dea”.
La începutul anilor ’90, presa, proaspăt eliberată, nu ştia unde să îl încadreze pe A. G. Weinberger. Atunci i s-a pus o etichetă: blues. O etichetă care funcţionează şi pe care A. G. a acceptat-o. Totuşi, ar vrea să nu mai fie asociat exclusiv cu bluesul, să nu mai fie „înghesuit” într-o categorie. Spune despre el că este un om din viitor, care cântă piesele trecutului pentru cei prezenţi. „orice gândesc sau aplic, abia peste patru sau cinci ani se va generaliza”. Mădălina NEAGOE