Aşa a ajuns să se întrebe, la un moment dat, Sorin Lupu, cetăţean al Câmpinei şi tată a doi copii, pentru că încearcă de ani de zile să obţină o locuinţă socială, în care să trăiască civilizat, alături de familia sa. S-a adresat redacţiei ziarului, considerând că autorităţile locale s-ar putea implica, pentru rezolvarea problemelor sale.
Povestea familiei Lupu
Atât Sorin Lupu, cât şi membrii familiei sale sunt oameni cunoscuţi în oraş. Acest lucru se datorează Gabrielei Lupu, unul din cei doi copii ai săi, care este nevăzătoare. Zi de zi, indiferent de anotimp, poate fi văzută pe stradă, plimbată de fratele ei, Bogdan, de tatăl ei sau de amândoi. Trecem tot timpul pe lângă ei. Poate avem timp să-i observăm, poate nu. Poate avem timp să ne gândim la necazul acelei fete, poate nu. Trecem pe lângă ei, cu gândul la problemele şi preocupările noastre, fără să ne întrebăm ce fel de viaţă duc aceşti oameni. Când îi zăreşti, atenţia îţi este atrasă de trupul firav, mersul greoi şi privirea goală, a Gabrielei. Are 29 de ani, dar arată ca o adolescentă de 15 ani. Poartă codiţe, pe care i le împleteşte cu multă atenţie, fratele ei. Bogdan Lupu are 27 de ani şi este asistent medical, la Spitalul Poiana Câmpina. Tatăl, Sorin Lupu, are 61de ani şi este tehnolog la UMD Ploieşti. Acum se află în şomaj tehnic. Împreună cu ei, locuieşte şi mama lui Sorin Lupu, Elena Lupu, de 79 de ani. Nu are soţie, fiind divorţat de 25 de ani. Deznădejdea şi dezamăgirea faţă de autorităţile la care a apelat de ani de zile pentru rezolvarea problemelor familiei sale, i-au purtat paşii către redacţia ziarului „Valea Prahovei”, sperând că va reuşi să atragă atenţia cuiva, asupra necazurilor cu care se confruntă.
Calvarul vieţii acestor oameni a început în urmă cu 29 de ani. Aşa cum povesteşte Sorin Lupu, pe când Gabriela avea doar 6 luni, i s-a făcut un vaccin antipoliomelitic. În urma acestui vaccin, Gabriela a rămas cu sechele ce au marcat-o pe viaţă: post encefalită, cu afectarea nervului optic, deficit locomotor, spasticitate. Are un certificat de handicap gradul I şi un ajutor de 230 lei. Într-un limbaj mai dur, dar pe înţelesul tuturor, Gabriela este oarbă pe viaţă, se deplasează cu greutate şi nu poate apuca obiecte cu mâna. Este dependentă, în totalitate, de familia ei. Nu se poate hrăni singură, nu se poate spăla, nu se poate îmbrăca, nu se poate deplasa, fără a fi ajutată de către altcineva. Când Gabriela şi Bogdan erau mici, de 4 ani, respectiv 2 ani, a intervenit divorţul părinţilor. La vremea respectivă, legea a încredinţat copiii lui Sorin Lupu. De atunci, împreună cu mama sa, şi-a crescut copii cum a putut mai bine. Din 1996, pe când lucra la Energopetrol, Sorin Lupu a locuit cu familia sa, într-un apartament de serviciu, aparţinând întreprinderii respective. Au locuit în condiţii bune, având 3 camere, într-un bloc cu centrală termică. În 2005, a trebuit să elibereze apartamentul, pentru că Energopetrol a făcut restructurări. Contractul dintre părţi, prevedea că, în momentul rezilierii contractului, angajatul trebuie să părăsească şi locuinţa. Felul în care s-a întâmplat acest lucru, aşa cum povesteşte Sorin Lupu, nu pare să se fi petrecut în condiţii prea ortodoxe: i s-a impus să elibereze apartamentul, astfel nu i s-ar fi dat cartea de muncă. Aşa cum afirmă Sorin Lupu, apartamentul în care a locuit este liber şi în momentul de faţă. Atunci a solicitat ajutor Primăriei Câmpina, pentru a primi o locuinţă socială. I s-a dat un apartament tot de 3 camere, dar mult mai mic, la parterul blocului nr. 23, de pe strada Toma Ionescu. Aici a fost sediul gardienilor publici. Nu au balcon, nu au o cămară, nu au decât apă rece, dar ceea ce este mai important, nu au încălzire termică. Iarna se încălzesc ţinând aragazul aprins, plus o aerotermă care funcţionează cu curent electric. Casa lor este bine îngrijită. În momentul de faţă, gospodăria este întreţinută de către Sorin Lupu şi fiul său, Bogdan.
În luna august, bătrâna Elena Lupu a suferit un accident vascular cerebral, care a ţintuit-o la pat. Cei doi bărbaţi, tată şi fiu, îşi împart sarcinile cum pot mai bine, pentru a face faţă acestei situaţii grele. Dorinţa cea mai arzătoare a familiei Lupu este să capete o locuinţă care să beneficieze de încălzire termică. Se gândesc cu groază că vine iarna şi vor începe iar să sufere din cauza frigului. Dacă cei doi bărbaţi pot îndura cât de cât, frigul din casă, nu la fel se întâmplă cu Gabriela şi cu bunica ei.

Reacţia autorităţilor locale şi scrisoare către Emil Boc

Din 1995, Sorin Lupu apelează la ajutorul primăriei Câmpina, în speranţa că li se va putea rezolva problema. De fiecare dată, primeşte aceleaşi răspunsuri: aşteptaţi; n-avem fonduri; o să construim; da, o să ţinem cont. I s-a propus, chiar, să cumpere apartamentul, aşa cum au procedat toţi ceilalţi locatari din bloc. Numai că nu-şi poate permite acest lucru, din cauza faptului că nu are bani de ajuns. I s-a sugerat, tot de către primărie, să-şi monteze centrală termică. Nici acest lucru nu-l poate face. În tot blocul au rămas trei apartamente, ale căror familii îndură frigul, iarnă după iarnă, pentru că nu au destui bani să-şi cumpere şi să-şi monteze o centrală termică. Familia Lupu a făcut eforturi financiare deosebite, pentru a putea cumpăra un boiler, să poată avea apă caldă. Din veniturile pe care le au, reuşesc să trăiască fără să se îndatoreze la chirie sau la alte utilităţi şi să supravieţuiască într-o oarecare decenţă.
La un moment dat, sătul de răspunsurile fără consistenţă ale Primăriei, a apelat şi la Emil Boc, pe când acesta avea calitatea de preşedinte al PD-L şi era primar al Clujului. Răspunsul primit atât de Sorin Lupu, cât şi de primarul Horia Tiseanu, sugera acestuia din urmă, să vină în ajutorul familiei Lupu. Nu s-a întâmplat nimic. Sorin Lupu crede că această intervenţie a sa pe lângă Emil Boc n-a făcut decât să îngreuneze şi mai mult relaţia cu Primăria. În scrisoarea adresată redacţiei, Sorin Lupu spune, la un moment dat:
„Ca şi cetăţean al Câmpinei, prin atitudinea mea faţă de familie, nu am căutat decât să apăr stabilitatea acesteia, nepermiţând destrămarea ei şi crescându-mi copiii împreună. Oare sunt un exemplu rău pentru oraşul meu? Nu de compătimire şi de ajutoare am nevoie în situaţia mea, ci de acordarea unui drept: dreptul la viaţă în condiţii omeneşti, pentru familia mea!”

Gabriela Lupu nu vede, dar simte
Într-adevăr, Gabriela Lupu este condamnată, pe viaţă, să nu vadă niciodată ce culoare are cerul, cum arată un răsărit de soare, cât de verde este iarba sau cum arată chipul celor ce o înconjoară cu dragoste. Nu este vina ei şi nici a părinţilor că nu se va putea bucura de o viaţă normală, aşa cum au majoritatea semenilor ei. Se pare că nici de prea multe drepturi de la guvernanţi, nu se poate bucura, ca nevăzătoare. Până în 2007, a putut beneficia de o gratuitate radio-tv şi o reducere pentru convorbirile telefonice. După 2007, printr-o hotărâre de guvern, aceste facilităţi au fost sistate. Pare că este aruncată, împreună cu familia ei, în vâltoarea unei societăţi ce nu mai are timp pentru toţi semenii săi.
Oricât de multă căldură sufletească îi oferă familia sa, tot nu va fi de ajuns să traverseze încă o iarnă. Se va chirci într-un colţ al patului, tremurând, pentru că factura curentul electric reuşeşte să deregleze binişor bugetul familiei. Carmen NEGREU