Imobiliare Valea Prahovei
Actualitate

„Ca femeie, în artă ai o sarcină de două ori mai grea ca să răzbeşti!”

carmen-balan-(1)Pictoriţa Carmen Bălan s-a născut la Drăgăşani, judeţul Vâlcea, şi este absolventă a Universităţii de Arte din Bucureşti. Din 1982, participă la expoziţii naţionale şi locale, fiind membră definitivă a Uniunii Artiştilor Plastici, filiala Ploieşti. Stabilită în Câmpina din fragedă copilărie, se poate spune despre Carmen Bălan că face parte din patrimoniul cultural al oraşului, datorită devotamentului arătat pasiunii sale, căreia şi-a dedicat întreaga viaţă.

Reporter: Când v-aţi descoperit talentul în artă?

Carmen Bălan: S-a întâmplat în copilăria foarte îndepărtată, pe la vreo patru ani. Eram la ţară, unde am copilărit, la Băbeni-Bistriţa. Tata era magistrat, iar mama învăţătoare. Prin natura profesiei, mama trebuia să facă planşe didactice pentru şcoală, iar eu o priveam cum desenează liber după poveştile „Capra cu trei iezi”, „Vulpea şi turtiţa”.  Eu coloram, umpleam zonele goale, cu creioane colorate. Mama mai confecţiona steguleţe din bucăţele de pânză, roşu, galben şi albastru, sau alte lucruri pe care le făcea cu şi pentru copii, la lucru manual. Toată această activitate mă atrăgea şi pe mine, chiar dacă aveam doar patru-cinci ani. Începusem să desenez cu stânga, iar mama nu m-a împiedicat să mă obişnuiesc aşa. Se ocupa mult de mine, eu suferind enorm când s-a prăpădit. Aveam doar 13 ani, iar peste cinci ani l-am pierdut şi pe tata. Astfel am ajuns să copilăresc pe Câmpiniţa, fiind crescută de una dintre mătuşile mele. La ea am văzut primele albume editate de Lufthansa, despre călătorii în toată lumea. Practic, arta am descoperit-o indirect, prin aceste albume, uitându-mă la Escorialul din Spania,  sculpturile lui Michelangelo, Piaţa del Popolo, la clădirea Vaticanului. Cred că eram prin clasa a V-a, sau a VI-a. Însă, formaţia de pictor, cred că a debutat la „Muzeul Nicolae Grigorescu”, unde directorul de atunci vedea că mă tot duc acolo şi mă lăsa să admir tablourile minute în şir, fără să mă satur. Îmi aduc aminte că aveam vreo zece ani şi mă întrebam când o să ajung şi eu să pictez aşa frumos.

Reporter: Când aţi avut prima expoziţie?

Carmen Bălan: Cred că atunci când eram în taberele şcolare. Am fost în tabără la Năvodari. Nu ştiu cum au descoperit profesorii că făcusem mai multe desene pe malul mării. Erau cu copaci, bineînţeles… cu marea… Au fost subiecte tematice istorice. Am desenat cai, pe Vlad Ţepeş, călăreţi, peisaje cu marea, muntele, imagini de pădure. Lucrurile acestea au rămas şi acum în problematica mea de pictură, fiind subiectele pe care le abordez cel mai des. Atunci am avut expoziţie, la Năvodari, fiind o tabără internaţională. Împlinisem 14 ani.
Şi în facultate am participat la expoziţiile de tineret. Pot spune că m-am consacrat când am intrat în Uniunea Artiştilor Plastici, în 1986, în Prahova, la Ploieşti. Apoi m-am căsătorit. Şi soţul meu era pictor, un acuarelist de mare talent. El m-a îndrumat mai departe pe drumul acesta, descoperind multe lucruri. Intrând în învăţământ, mi-am sedimentat cunoştinţele teoretice: teoria culorii, a compoziţiei a construcţiei, felul cum trebuie să-ţi educi elevii ca să te educi pe tine însuţi. Nu se poate să lucrezi de unul singur. Eşti permanent într-un colectiv de artişti iar copiii sunt şi ei artişti, învăţând în permanenţă de la ei, din spontaneitatea lor.

Reporter: Aţi avut un model după care v-aţi ghidat ?

Carmen Bălan: Modelele mele au fost în facultate. Şi nu numai pictorii ci şi oamenii de cultură pe care i-am întâlnit: Nichita Stănescu, poetul Ion Alexandru, Sorin Dumitrescu. Apoi sunt pictorii mei, cum le spun eu, Horia Cucerzan, Iacob şi Rodica Lazăr, Traian Brădean, Angela Popa Brădean, Marius Cilievici. Ei erau elevii lui Ciucurencu şi eu cam pe linia asta am mers. E vorba de expresivitatea culori şi lupta cu materia cromatică. Totuşi, primii pictori pe care am deschis ochii au fost Grigorescu şi Luchian. Ei au fost marii mei maeştrii!

Reporter: Când aţi vândut primul tablou şi ce anume reprezenta?

Carmen Bălan: Eram la Roşiorii de Vede, la naşul meu de botez. Aveam vreo 14 ani. Liceul l-am făcut în acest oraş. Pasiunea naşului meu era pictura, cu toate că era contabil. Dăduse iniţial la arhitectură, dar nu reuşise. Dar îi rămăsese pasiunea. Avea o carte cu picturile lui Luchian şi picta „Anemonele”. Prima mea paletă de pictură el mi-a dat-o, plus câteva pensule, o cutie de cărbune şi un bloc să desenez şi mi-a zis: „Uite, ia astea şi lasă-mă-n pace! Nu mai sta cu ochii la mine! Du-te prin curte şi desenează cocioabele de la vecini”. Într-o oră i-am adus foile cu vreo trei desene. Mai m-am dus şi la capătul străzii şi am desenat şi biserica. Când le-a văzut, naşul s-a minunat şi a zis: „Măi, da’ tu ai ochi! Ia fă şi-n culoare!”. Şi aşa mi-a dat paleta şi mi-a zis ce să-mi cumpăr. Mi-a vândut micile mele lucrări la profesorii de la şcoală. Şi au fost suficienţi bani cât să-mi cumpăr prăjituri. Era bucuria mea!

Reporter: Care a fost cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o în domeniul artei?

Carmen Bălan: Cea mai mare bucurie pe linie de artă a fost când am intrat la facultate, pentru că eram 166 pe loc, concurenţa fiind foarte mare, în condiţiile în care erau doar 13 locuri. Am fost a VI-a, iar dintre ceilalţi, cel puţin opt erau cu pile. Lucram la Institutul de Petrol. Aşa era atunci, trebuind să fii în câmpul muncii, să ai activitate şi pe linie cultural-patriotică. Adică să faci tablouri cu mineri, cu muncitori, sondori. Mi se pare foarte logic să te apropii de viaţa oamenilor. Acum se face o artă care e complet lipsită de fiorul existenţei omului: nişte pete, nişte aberaţii.

Reporter: Ce îşi doreşte Carmen Bălan în acest moment şi ce proiecte se întrevăd  pentru viitor?

Carmen Bălan: Eu pictez în casă. Am pierdut atelierul. Am avut pe rând două ateliere, care au fost supuse vandalizării, furate, prin 90’. Din păcate, micul spaţiu care îmi era alocat din partea primăriei, nu mai există. Toate spaţiile care aparţineau primăriei au fost cedate unor persoane particulare care au deschis firme. Mi-e foarte greu să pictez în casă. Nu poţi să pictezi într-un apartament cu 2 camere şi să-ţi înşiri, culori, pensule, cu blocuri de desen, modelaj, pentru că eu mai modelez şi în lut. E greu, aşa că mi-aş dori un locşor fără prea multe pretenţii, unde să mă pot desfăşura în voie. Cât despre proiecte, cel mai recent a fost o plachetă de versuri bilingve pentru săptămâna francofoniei, iar în momentul de faţă modelez un portret în lut. În rest, nu-mi doresc decât sănătate!Carmen NEGREU

Targul National Imobiliar
Imobiliare Valea Prahovei
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co