Actualitate

Un om, o poveste

IMG_3633Fost subofiţer de poliţie în cadrul Şcolii de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina, campion la schi alpin pe echipe, Nicolae Coşoveanu, împreună cu fiul său Rareş, înfruntă greutăţile vieţii, într-o izolare degradantă.

Cineva îmi povestise câteva lucruri despre familia Coşoveanu, impresionat fiind de starea de izolare şi mizerie în care trăieşte. Cunoscuse familia cu câtăva vreme în urmă şi era surprins să afle şi să vadă uşurinţa cu care decăzuse. Considerând că merită să fie scrise câteva rânduri despre viaţa lui Nicolae Coşoveanu, mi-am luat inima-n dinţi şi
i-am bătut la uşă. Mi-a deschis un om în vârstă, plăpând, mărunt de stat. I-am spus cine sunt şi că aş dori să scriu câteva lucruri despre el. La început, a fost reticent, dar fără ostilitate. O vreme, am vorbit în pragul uşii apartamentului său. Se vedea că se jenează. Apoi,
dintr-odată, de parcă luase brusc o hotărâre, m-a invitat înăuntru. Mi-am dat seama de ce se simţea jenat. Pătrunzând în casă, m-a lovit un miros puternic, înţepător, greu de respirat, de loc stătut şi neîngrijit. Am intrat într-o sufragerie întunecoasă, abia distingând pe unde merg. Gazda, observând acest lucru, a ridicat jaluzelele vechi şi prăfuite. Lumina zilei mi-a dezvăluit un loc încărcat cu mobilă veche, murdară şi o grămadă de multe alte lucruri aşezate în dezordine. Se vedea că nu a mai trecut prin casă o mână de femeie, de multă vreme. Culoarea covorului pe care călcam era un mister, fiind bătătorit cu tot felul mizerii. M-a invitat să iau loc, pe un scaun plin de haine îmbâcsite. Alături, pe un alt scaun, stătea un băiat tânăr ce se legăna. Mă privea curios şi mirat, cu o privire albastră şi un mic defect la ochiul stâng. Nicolae Coşoveanu m-a prezentat, aflând astfel că tânărul este fiul său, Rareş. Atmosfera părea a se fi destins cumva, aşa că am urnit discuţia, rugând gazda să-mi vorbească despre ea. Cu un glas răguşit, exprimându-se greoi, din cauza puţinilor dinţi pe care îi mai are, Nicolae Coşoveanu a prins curaj să-mi povestească despre viaţa sa. O face cu simplitate, ghicindu-se încă, în glasul şi atitudinea sa, jena simţită de starea mizeră în care l-am găsit.
S-a născut în urmă cu 66 de ani (îi va împlini pe 1 decembrie), la Predeal. Mama sa încă mai trăieşte în acest oraş. Mai are o soră la Rm. Vâlcea. Rareori, mai vorbeşte la telefon cu rudele sale. Soţia i-a murit cu 13 ani în urmă. În tinereţe, a terminat o şcoală profesională şi a lucrat ca lăcătuş-presor la Uzina „Steagul Roşu” Braşov. A făcut armata la pompieri, la Aiud, apoi a lucrat ca mecanic la teleferic, în Predeal. Mai târziu, a urmat o şcoală militară la Arad, devenind miliţian. A fost repartizat miliţian, la Braşov, iar după 1989 a fost poliţist (îi place să facă distincţia). A lucrat în Şcoala de Poliţie „Vasile Lascăr”, până în 1999, după care a ieşit la pensie. Aici a lucrat ca instructor şi conducător auto. La vremea pensionării, avea gradul de plutonier adjutant-şef. A fost un om liniştit, la locul său de muncă. Cel mai mult a ieşit în evidenţă când a participat la concursurile de schi fond-alpin, în cadrul unor manifestări sportive, „Dinamoviada”. Făcând echipă cu Alex. Lefter, actualul şef al Poliţiei Comunitare Câmpina, C-tin Cândea, fostul şef al IJP Prahova, Mihai Grădinaru şi Gabriel Herciu, a reuşit să câştige, timp de 4 ani la rând, Cupa „Dinamoviadei”.
Se vede că îi place să povestească aceste lucruri. Par să-l fi înviorat. În timp ce povesteşte, caută printre lucruri şi-mi arată un album cu poze. Când îl deschide, se împrăştie din el o armată de gândaci şi… gândăcei. Nu par să-l deranjeze prea tare, dar îi drăcuieşte, pentru că nu poate privi cum trebuie fotografiile îmbibate cu ouăle depuse de aceştia. Privesc pozele peste umărul său, păstrând o distanţă de siguranţă faţă de albumul „mişcător”. Ajunge la fotografiile cu soţia sa. Zăboveşte cu mâna peste ele, de parcă le-ar mângâia. SIMG_3632e vede că a fost o femeie frumoasă. I se gâtuie puţin glasul, când îmi spune că a murit de boală grea, dar îl simt că nu vrea, totuşi, să îşi arate slăbiciunea. Este momentul în care îmi spune şi despre fiul său, că a fost descoperit de către medici, încă din copilărie, cu o problemă de sănătate psihică: debilitate mintală, cu tulburări de socio-adopţiune şi de comportament. Are gradul de handicap II şi o pensie de 200 lei. Nu se plânge de bani. Şi el are o pensie de 1500 lei. De fapt, pe tot parcursul discuţiei, nu a făcut nici o aluzie că ar avea o stare materială precară sau că se află în nevoi materiale. Şi asta nu pentru că l-ar da bunăstarea „afară din casă”, ci pentru că vrea să văd că mai are o brumă de demnitate. Probabil că vizita mea a scos-o la iveală.
Îl întreb dacă se mai vizitează cu foştii colegi. Îmi spune că cei mai mulţi au ieşit la pensie, iar o parte dintre ei a trecut în lumea celor drepţi. Glumeşte, amar cumva, că face parte dintr-o familie longevivă. L-am întrebat dacă are prieteni sau rude, care să-l viziteze. Îmi răspunde prea repede şi uşor încruntat, ca să-l cred, că nu are nevoie de nimeni. Îl întreb atunci, dacă şi-ar dori să mai vadă cum arată şcoala de poliţie. Evită răspunsul, dar privirea nostalgică, spune altceva. Vrea doar să aibă parte de sănătate. Se descurcă să-şi facă piaţa şi să gătească. Pe tot parcursul discuţiei a stat în picioare, mişcându-se prin cameră, cu o oarecare greutate. L-am întrebat ce-l supără şi a recunoscut, mai mult şoptit, că a alunecat în baie şi îl doare şoldul. L-a insistenţele mele, a recunoscut că
s-ar bucura, dacă l-ar ajuta cineva la curăţenie.
Îmi dădeam seama că venise momentul să plec. Nicolae Coşoveanu, tot revenea asupra amintirilor sale, bucurându-se că are cine să-l asculte. Până la urmă, a trebuit să-mi iau „la revedere” şi să ies pe uşă. Am plecat cu inimaIMG_3636 strânsă.
Pe drumul de întoarcere către casă, gândurile îmi zburau la omul lăsat aproape singur, undeva, într-un apartament mizer. A avut Nicolae Coşoveanu o viaţă interesantă? Povestea sa, raportată la viaţa multora dintre noi, pare banală. Totuşi, acest om a făcut parte din viaţa altora, punându-şi o amprentă anume. A învăţat sute de tineri tainele şofatului. Prin felul său de a fi, prin munca sa, a făcut ceva pentru societatea din care face parte. Dar, ce anume face societatea pentru el, mai departe? Ce anume l-ar putea ajuta să iasă din starea de delăsare şi izolare, care l-a cuprins pe Nicolae Coşoveanu? Indiferent de viaţa pe care a avut-o, nimeni nu merită să fie uitat şi marginalizat, în singurătate. Echilibrul său a fost dereglat, în momentul când şi-a pierdut soţia. A iubit-o mult, fiind suportul său moral, în viaţa de zi cu zi.
Cu siguranţă că mai există oameni aflaţi într-o astfel de situaţie. Ar fi posibilă şi benefică o implicare a biroului de asistenţă socială din cadrul Primăriei? Cu siguranţă că da. Un ajutor la curăţenie şi, de ce nu, chiar o deratizare a locuinţei nu ar strica. Dar o invitaţie din partea Şcolii de Poliţie „Vasile Lascăr”, către toţi pensionarii? De ce nu s-ar întâlni fostele cadre cu elevii dornici să pătrundă tainele muncii de poliţie? Poate că le-ar face plăcere să-şi mai îmbrace uniforma şi să viziteze şcoala, privind-o cu alţi ochi şi să depene amintiri.
Nu cred că undeva, agăţată pe vreun perete, nu există vreo fotografie cu Nicolae Coşoveanu, alături de colegii săi cu care a câştigat premii la concursurile de schi. Pentru oameni ca el, a revedea aceste lucruri, ar fi o dovadă că nu a fost uitat, că a făcut ceva în această viaţă. Şi poate că, ar fi un imbold, să înfrunte viaţa mai departe.Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co