Gerard Sima: „Libertatea unui om este la fel de importantă ca şi viaţa lui”
Gerard Sima s-a născut în 1967, în localitatea Pătârlagele din judeţul Buzău. După terminarea Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, a urmat Facultatea de Medicină Generală cu specialitatea medicină legală. După un an de stagiu la Spitalul „Sfânta Maria” din Bucureşti, apoi patru ani de medicină legală, la Institutul „Mina Minovici”, în 1998 se stabileşte pe meleaguri prahovene, la Breaza, lucrând şi azi în cadrul Serviciului de Medicină Legală din Ploieşti, ca medic primar.
Reporter: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi către medicină?
Gerard Sima: Mi-a plăcut, din totdeauna. Dar, făcând liceul militar, urma o viaţă militară şi şansa de a intra la facultate nu era prea mare, pentru că nu ne prea dădea voie să ne înscriem la alte facultăţi. Se dorea, firesc, să urmezi cariera militară. Astfel, intrând la medicină, am evitat acest lucru.
Reporter: Cum v-aţi îndreptat către medicina legală?
Gerard Sima: Am dat examenul de rezidenţiat, iar poziţia pe care o ocupasem îmi permitea să iau această specialitate. M-am sfătuit cu un medic primar. Eram bun prieten cu fata lui, dar şi cu el. Cerându-i sfatul, mi-a spus să mă duc la medicină legală, pentru că acolo eşti bine plătit de la început. Mi-a mai spus că pacienţii se îmbolnăvesc pentru că sunt săraci, lipiţi şi, nu aştepta cu mâna întinsă la ei, pentru că asta nu e o soluţie. Aşa gândea el.
Reporter: Cum aţi reacţionat la vederea unui cadavru pe masa de autopsie?
Gerard Sima: Când am intrat în anul I la facultate şi am văzut morţii prima dată pe masă, m-am speriat, ca toată lumea. Şi prima oară când am intrat într-o sală de operaţii, am leşinat. Şi vroiam să mă fac chirurg! Dar, te adaptezi. Omul e o fiinţă foarte adaptabilă. Totul e să vrei să faci treabă, să cauţi părţile bune ale problemei şi să priveşti pozitiv, situaţia în care te afli. În anul întâi şi doi de facultate, preclinicii, se face anatomie, diseci cadavre. Medicina, prin definiţie, e o profesie poate mai puţin plăcută. Te întâlneşti mereu cu urină, fecale. Cum credeţi că e la chirurgie, la urologie? Iniţial, profesorul Vladimir Beliş, când ne-a primit, ne-a întrebat dacă avem vocaţie pentru medicina legală. Veneam dinspre marea medicină internă, chirurgie… De ce vocaţie, pentru medicina legală? Mi s-a părut puţin ciudat. Ce e aia vocaţie, pentru aşa ceva? Dar, cu timpul, am înţeles că se poate face treabă serioasă şi în această specialitate, că medicul legist este un consilier medical al justiţiei şi că este mare nevoie de acest aspect medical, pentru încadrarea corectă a faptei. Noi ne gândim că salvarea vieţii unui om este idealul suprem, ca medic. Dar, omul mai are şi alte idealuri, mai are o grămadă de lucruri care se rezolvă în justiţie. Şi libertatea unui om este la fel de importantă ca şi viaţa lui. În momentul în care cineva ajunge la puşcărie, lucrurile sunt grave. În medicină avem principiul “non vătămare, primum non nocere”, adică, în primul rând să nu faci rău. Nu te pricepi, chemi pe altul care e mai bun sau trimiţi pacientul la altul care e mai bun. În justiţie există un alt principiu de drept roman: “decât un nevinovat în puşcărie, mai bine o sută de vinovaţi în libertate” sau, altfel spus, principiul “in dubio pro reo”, adică întotdeauna când ceva nu e în regulă, e bine pentru cel care a înfăptuit răul. Chiar dacă e rău, nu poţi să-l bagi la puşcărie decât dacă eşti sigur că acel om a înfăptuit răul. La asta ajută medicina legală, pentru ca judecătorul să fie sigur de gradarea pedepsei, dacă cel care participă la procesul penal înţelege acest proces. Dacă nu-l înţelege, nu are capacitatea psihică necesară, atunci intră pe alte filiere şi este pedepsit în alt fel.
Reporter: Povestiţi-ne despre un caz mai deosebit pe care l-aţi avut.
Gerard Sima: Sunt foarte multe. Unul din cazurile care îmi vine în minte este despre o doamnă care a născut un copil la maternitate. Medicul ginecolog care a urmărit-o i-a spus la un moment dat că era a doua zi de gardă şi că va naşte cu ea. Doamna nu şi nu, faceţi ceva să nasc acum că-mi moare copilul, până mâine. Ştiţi că între mamă şi copilul său, chiar şi intrauterin, există o legătură extraordinară, ceva ce nu se poate explica. Doctoriţa a controlat-o, i-a spus că e bine şi ea şi copilul şi că nu e nicio problemă, după care a plecat acasă, fiind de gardă a doua zi. Seara, pacienta a născut şi copilul a murit. I-am făcut autopsia copilului. I-am recoltat probele pe care le-am trimis la Bucureşti, pentru că noi nu avem serviciu de histopatologie. Ce credeţi că se întâmplase? Acel copil avea neuroblastom congenital, cancer de nervi, mai simplu. N-am găsit cancerul, dar în placentă am găsit metastaze de neuroblastom. Era clar, cancerul era la copil, care nu ar fi trăit, oricum. Legea spune că în cazul în care copilul nu ar fi putut trăi, era neviabil, medicul e exonerat de răspundere. Părinţii ne-au dat în judecată pe mine, pe şeful meu şi pe procurorul de caz. Am fost foarte supărat. Ştiam că mi-am făcut treaba cum se cuvine, corect, cu profesionalism, iar aceşti oameni mă dădeau în judecată. Procurorul era foarte calm şi-mi explica, dacă acceptăm că adresabilitatea către justiţie este generală, este evident că oricine te poate da în judecată, după cum şi tu poţi da pe oricine în judecată. Nu e nici o problemă! Judecătorul se va pronunţa, dacă nu eşti vinovat, bineînţeles că nu se va întâmpla nimic. A fost o mare tracasare povestea asta, pentru că a durat trei ani de zile, ajungând până la Curtea Supremă de Justiţie. Până la urmă, s-a dovedit că aveam dreptate. Am învăţat mult din acest caz, adică faptul că oricând poţi ajunge la tribunal. Şi trebuie să ne adresăm instanţei ori de câte ori considerăm că ni s-a încălcat un drept sau ceva nu e bine făcut într-o anumită privinţă. Am rămas cu această părere. Îmi mai aduc aminte de un caz, pentru care am primit mulţumiri de la procurorul-şef de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Am lucrat atunci cu procurorul Tiberiu Niţu, pentru că procurorul criminalist Sori era în concediu. Tiberiu Niţu nu prea ştia de autopsii, nu mai participase. Cazul era despre două tinere, una de 26 de ani, alta de 16-17, care se bătuseră pentru un băiat. Bătându-se, cea mică a început să vomite. Cealaltă o ţinea în lovituri, astfel că a aspirat vomă şi a murit. I-am făcut autopsia, constatând asfixie mecanică cu regurgitat gastric. Îi spun procurorului şi mă întreabă care-i problema. Şi îi spun că a murit din cauză că a fost bătută, lovită în stomac, a vrut să verse dar era ţinută în palme, după cum spuneau martorii. Dacă nu o bătea, voma şi atât. Procurorul nu era convins, era nemulţumit pentru că nu era un caz clar, aşa cum ar fi fost la o înjunghiere, să zicem. La un moment dar îmi spune, „doctore, să ştii că eu nu mă duc să mă fac de râs în instanţă, te duc pe tine să-ţi ia casa, să-ţi ia maşina”. Pentru că dacă te cercetează CSM, din cauza ta se face un proces greşit, cu o eroare judiciară, e foarte grav, trebuie să răspunzi şi material şi penal. A durat vreo trei luni până au venit rezultatele de la Bucureşti, pentru că a cerut avizare. După vreo şapte luni mă cheamă să-mi spună că mi-au avizat lucrarea cei de la Bucureşti. Apoi a vorbit cu şeful lui să mi se trimită mulţumiri, având acum convingerea că persoana care o bătuse pe adolescentă, poate fi arestată.
Reporter: Au existat şi momente amuzante în cariera dumneavoastră?
Gerard Sima: Hm… oarecum. A fost adus un spânzurat şi băgat în frigider. Numai că respectivul, nu era spânzurat suficient şi a început să bată în uşa frigiderului. Vorbesc serios! Colegul meu care era de gardă, a înnebunit de frică. Bineînţeles că a chemat salvarea, spânzuratul a fost dus la spital şi resuscitat, dar apucase să facă leziuni ireversibile şi a murit până la urmă. Sunt multe situaţii care pot avea oarece conotaţii hilare. Depinde de simţul umorului pe care îl are fiecare.
Reporter: Din punct de vedere profesional ce v-aţi dori cel mai mult? V-ar fi plăcut să faceţi şi altceva?
Gerard Sima: Ce aş putea să-mi mai doresc? Sunt medic primar, am ultimul grad ca şi specialitate, aşa că nu mai am ce să doresc mai mult în privinţa asta. Bineînţeles că-mi doresc să fiu sănătos, să muncesc în continuare.
Şi nu, nu aş fi vrut să fac altceva decât ceea ce fac acum. Carmen NEGREU
